AM RENUNȚAT LA CATEDRĂ CÂND AM DESCOPERIT CĂ UNIVERSITATEA ARE ȘI O PROGRAMĂ ASCUNSĂ: ARTA DE A FI ÎN CERCUL POTRIVIT

OPINIE • EDUCAȚIE • SOCIETATE • CONFESIUNI DIN LUMEA ACADEMICĂ

Dr.Gioni POPA-ROMAN

DUPĂ 13 ANI DE PREDARE CA TITULAR ÎN MEDIUL UNIVERSITAR TRANSILVAN ȘI EXPERIENȚE ACADEMICE ÎN SIBIU, IAȘI, BRAȘOV, GALAȚI ȘI BUCUREȘTI, AM ÎNȚELES CĂ DINCOLO DE CURSURI, CERCETARE ȘI EXAMENE EXISTĂ ȘI O LUME A RELAȚIILOR, VALIDĂRILOR RECIPROCE ȘI IERARHIILOR INFORMALE. UN EPISOD PETRECUT LA ADMITEREA LA DOCTORAT ÎN DREPT CIVIL MI-A ARĂTAT CÂT DE MULT SE POATE ÎNDEPĂRTA, UNEORI, LOGICA INSTITUȚIONALĂ DE PRINCIPIUL MERITULUI.

Există universitatea din discursuri. Și există universitatea pe care o descoperi după ce petreci suficient timp în interiorul ei.

Prima este solemnă, impecabilă, plină de cuvinte mari: excelență, merit, cercetare, performanță, prestigiu, vocație.

A doua este mai omenească.

Și tocmai de aceea, uneori, mult mai puțin solemnă.

Am predat vreme de 13 ani ca titular în mediul universitar transilvan și am fost și cadru didactic asociat, în perioade diferite, în mediile universitare din Sibiu, Iași, Brașov, Galați și București.

Am cunoscut profesori extraordinari. Oameni care citeau, cercetau, gândeau, își respectau studenții și nu confundau funcția cu valoarea intelectuală.

Oameni pentru care universitatea era, înainte de orice, un loc al ideilor.

Dar am cunoscut și cealaltă față a lumii academice. Aceea care nu apare în broșurile de prezentare, în discursurile rectorilor sau în fotografiile oficiale.

Iar una dintre lecțiile ei a fost surprinzător de simplă:

ÎN UNIVERSITATE, NU ESTE ÎNTOTDEAUNA SUFICIENT SĂ AI CEVA DE SPUS. UNEORI CONTEAZĂ MAI MULT CINE TE RECOMANDĂ SĂ VORBEȘTI.

## 1. PROGRAMA ASCUNSĂ: CE NU SE PREDA LA NICIUN CURS

După o vreme începi să înțelegi că într-o universitate nu circulă numai ideile.

Circulă și reputații, relații, recomandări, simpatii, antipatii, apartenențe, obligații și tăceri.

Uneori contează ce ai scris. Alteori, cine spune că ai scris bine.

Uneori contează valoarea unei lucrări. Alteori, cine o prezintă și cine acceptă să îi confere prestigiu.

Am întâlnit situații în care valoarea intelectuală părea să concureze cu o altă formă de capital: apartenența la rețelele potrivite.

Relațiile profesionale sunt firești. Cercetarea presupune colaborare, dialog și recunoaștere reciprocă.

Problema începe atunci când relațiile nu mai sprijină valoarea, ci ajung să o înlocuiască.

Când recomandarea cântărește mai greu decât lucrarea recomandată.

Când apartenența devine mai importantă decât contribuția.

Aceasta era programa ascunsă. Nu figura în planul de învățământ.

Dar, în anumite împrejurări, părea să influențeze cariere mai mult decât disciplinele oficiale.

## 2. TU MĂ INVIȚI PE MINE, EU TE INVIT PE TINE. AȘA SE POATE FABRICA PRESTIGIUL

Am privit, treptat, cu tot mai multă ironie anumite mecanisme de validare academică.

Tu mă inviți pe mine la conferința ta. Eu te invit pe tine la conferința mea.

Tu vorbești frumos despre cartea mea. Eu vorbesc frumos despre cartea ta.

Tu mă recomanzi într-o comisie. Eu te recomand într-un colectiv științific.

După câteva asemenea schimburi, avem deja două personalități ale vieții academice.

Este, desigur, o caricatură intenționată a unui mecanism observat în anumite împrejurări, nu o descriere a tuturor colaborărilor universitare.

Există recomandări meritate, conferințe valoroase și recunoașteri științifice autentice.

Dar există și situații în care prestigiul devine un produs al validării reciproce, iar reputația crește fără ca opera intelectuală să crească în aceeași măsură.

Studentul din bancă nu prea are cum să vadă toate acestea.

El vede catedra, nu culisele.

Vede conferința, nu pregătirea socială a conferinței.

Vede fotografia oficială, nu geografia relațiilor din spatele fotografiei.

Iar această geografie poate deveni, uneori, mai importantă decât harta disciplinelor din planul de învățământ.

## 3. CONGRESE, SIMPOZIOANE ȘI MAREA ARTĂ A CEREMONIALULUI ACADEMIC

La un moment dat, am început să privesc cu tot mai multă ironie ceremonialul universitar.

Susțineri. Congrese. Sesiuni de comunicări științifice. Simpozioane. Lansări de carte. Prezidii.

Formule protocolare. Mulțumiri adresate „distinșilor participanți”.

Unele asemenea manifestări erau remarcabile. Am participat și la întâlniri academice din care am plecat cu idei noi și respect pentru cei care le organizaseră.

Dar am cunoscut și manifestări în care solemnitatea părea să depășească substanța.

În teorie, centrul tuturor acestor evenimente era ideea.

În practică, am observat de multe ori că adevărata energie a încăperii apărea abia după încheierea programului oficial.

Brusc, oamenii deveneau mai vioi.

Se formau grupuri, se reluau conversații, se deschideau uși și începea adevărata socializare.

Nu este nimic condamnabil în asta.

Oamenii mănâncă, beau, discută, se cunosc. Relațiile profesionale se construiesc și în afara sălilor de conferință.

Problema apare când protocolul devine mai important decât conținutul.

Când fotografia de grup pare să valoreze mai mult decât comunicările prezentate.

Când participarea este tratată ca o realizare intelectuală în sine, indiferent de contribuția efectivă.

UNIVERSITATEA NU DEVINE MAI VALOROASĂ PRIN NUMĂRUL DE DISCURSURI DESPRE EXCELENȚĂ, CI PRIN EXCELENȚA PE CARE O PRODUCE.

## 4. POȚI AVEA TITLU FĂRĂ OPERĂ ȘI FUNCȚIE FĂRĂ AUTORITATE INTELECTUALĂ

După suficient timp petrecut în asemenea medii, ajungi la concluzii pe care nu le găsești în niciun regulament universitar.

Poți avea titlu și foarte puțină operă.

Poți avea funcție și foarte puțină autoritate intelectuală.

Poți participa la zeci de conferințe fără să lași în urmă o idee memorabilă.

Poți vorbi despre excelență până la epuizarea auditoriului fără să fi produs tu însuți ceva excelent.

Dar am întâlnit și situația inversă.

Oameni de mare valoare care nu învățaseră niciodată să se vândă.

Profesori care nu știau să își organizeze propria publicitate.

Cercetători care nu se fotografiau obsesiv, nu își contabilizau fiecare apariție publică și nu își transformau fiecare cunoștință într-o posibilă recomandare.

Oameni care își petreceau timpul citind, scriind, cercetând și pregătindu-și cursurile.

Pe aceștia i-am respectat întotdeauna.

Nu pentru că erau retrași sau lipsiți de ambiție.

Ci pentru că, în cazul lor, opera venea înaintea imaginii.

## 5. SEARA ERAM ADMIS LA DOCTORAT ÎN DREPT CIVIL. DIMINEAȚA MI S-A SPUS CĂ LOCUL MEU TREBUIE CEDAT

Dintre experiențele care mi-au schimbat perspectiva asupra mediului academic, una mi-a rămas întipărită în memorie.

Era vorba despre un concurs de admitere la doctorat, în domeniul Dreptului civil.

Participasem dimineața la examen și, în seara respectivă, aflasem că eram admis.

Pentru mine, lucrurile păreau limpezi. Participasem la o procedură de selecție, obținusem rezultatul necesar și urma să îmi continui pregătirea doctorală.

Numai că dimineața următoare am descoperit că exista și o altă logică.

Am avut o discuție între patru ochi cu decanul facultății, care urma să îmi fie și conducător de doctorat.

Mi-a comunicat ușor jenat că anumite „necesități strategice” impuneau ca locul meu să fie cedat unei doamne care ocupa o funcție de director în Ministerul Educației Naționale.

Explicația pe care am primit-o a fost că ministrul PSD al Educației promisese, în schimb, anumite avize necesare extinderii spațiilor facultății.

Aceasta este relatarea discuției așa cum mi-o amintesc și a explicației care mi-a fost oferită atunci. Nu pretind că am asistat personal la o înțelegere între ministru și conducerea facultății și nici că am verificat direct existența promisiunii privind avizele.

Dar îmi amintesc foarte bine ce a însemnat pentru mine acea conversație.

SEARA, REZULTATUL EXAMENULUI ÎMI SPUNEA CĂ MERITAM LOCUL. DIMINEAȚA, MI SE EXPLICA DE CE AR TREBUI SĂ RENUNȚ LA EL.

Nu mi s-a prezentat situația ca pe o problemă de competență profesională.

Nu mi s-a spus că lucrarea mea fusese reevaluată sau că obținusem un rezultat insuficient.

Mi s-a invocat un interes instituțional considerat mai important decât rezultatul individual al concursului.

Și tocmai aceasta era partea tulburătoare.

Într-o facultate de Drept, unde studenții învață despre legalitate, egalitate de tratament, reguli procedurale și protecția drepturilor, eu primeam explicația că rezultatul unei admiteri ar trebui să cedeze în fața unor presupuse necesități strategice.

Nu pot confirma independent, în absența documentelor, dacă promisiunea ministerială invocată în acea discuție a existat efectiv, dacă avizele au fost acordate ori care au fost toate actele administrative ale procedurii de admitere.

Nu prezint episodul drept o faptă de corupție stabilită juridic.

Relatez o experiență personală și explicația primită de la un reprezentant al conducerii universitare.

Dar întrebarea pe care mi-am pus-o atunci a rămas aceeași:

DACĂ UN LOC OBȚINUT PRIN CONCURS POATE DEVENI OBIECTUL UNUI ARANJAMENT INSTITUȚIONAL, CE MAI ÎNSEAMNĂ MERITUL?

Nu știu ce calcule instituționale se făceau dincolo de acea conversație.

Știu însă ce mi s-a comunicat și cum am perceput situația.

În acea dimineață am înțeles cât de mare poate fi distanța dintre principiile predate la curs și argumentele folosite, uneori, în culisele instituției.

Iar pentru cineva format în spiritul dreptului, o asemenea distanță nu este un amănunt.

Este o problemă de principiu.

## 6. CARIERA ACADEMICĂ SAU ARTA DE A NU SUPĂRA OMUL NEPOTRIVIT

Nu m-a îndepărtat de universitate cunoașterea.

Nu cercetarea. Nu predarea. Nu cărțile.

Și, cu atât mai puțin, studenții.

M-a îndepărtat, treptat, ceea ce am perceput drept presiunea mecanismului informal.

Ideea că trebuie să aparții.

Să fii văzut. Să fii recomandat. Să te afli în cercul potrivit. Să nu superi omul nepotrivit.

Să accepți că o carieră se poate construi nu numai prin idei, ci și printr-o administrare atentă a relațiilor.

Pentru unii, acesta este jocul profesional.

Nu neg că orice instituție presupune diplomație, cooperare și capacitatea de a lucra cu oameni diferiți.

Dar există o diferență între diplomație și conformism.

Între respectul profesional și obediență.

Între colaborare și dependență.

Între recunoașterea valorii și acceptarea într-un anumit cerc.

Pentru mine, această diferență a devenit tot mai importantă.

Și, în cele din urmă, tot mai obositoare.

## 7. AM PREFERAT LIBERTATEA ÎN LOCUL UNEI CARIERE ADMINISTRATE PRIN RELAȚII

Am preferat libertatea.

Libertatea de a cerceta ceea ce mă interesează.

De a scrie ceea ce cred. De a nu transforma fiecare text într-o treaptă de carieră.

De a nu evalua fiecare relație după utilitatea ei instituțională.

De a nu calcula dacă o opinie îmi va aduce o recomandare sau îmi va închide o ușă.

De a nu cere voie unei ierarhii ca să am o idee.

Această alegere nu înseamnă că cercetarea independentă este lipsită de dificultăți.

În afara universității pierzi accesul firesc la anumite structuri instituționale, resurse, colective de cercetare și oportunități profesionale.

Dar câștigi posibilitatea de a-ți stabili singur prioritățile intelectuale.

De a nu confunda valoarea unui text cu poziția autorului în organigrama unei instituții.

De a nu considera că o idee devine importantă numai după ce primește aprobarea unui superior.

Nu pretind că libertatea intelectuală este imposibilă în universitate.

Am cunoscut destui profesori care și-au păstrat-o.

Spun doar că, pentru mine, la un anumit moment, libertatea a devenit mai importantă decât continuarea unei cariere în condițiile pe care le percepeam.

AM RENUNȚAT LA CATEDRĂ, NU LA CUNOAȘTERE.

## 8. UNIVERSITATEA ARE DOUĂ ISTORII. UNA SE PUBLICĂ, CEALALTĂ SE POVESTEȘTE MAI GREU

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am renunțat la cariera universitară.

Unul, nu singurul. Și, foarte probabil, nici cel mai interesant.

Pentru că dincolo de cursuri, examene și fotografii de absolvire există o altă lume.

Cea a concursurilor și promovărilor.

A doctoratelor și comisiilor. A revistelor și recomandărilor. A prieteniilor și dușmăniilor profesionale.

A tăcerilor foarte bine calculate. A unor întâmplări perfect onorabile și a altora ceva mai puțin ortodoxe.

Nu toate aceste experiențe pot fi judecate la fel. Unele țin de firea oamenilor, altele de cultura organizațională, iar cele care presupun posibile încălcări ale legii trebuie evaluate pe baza probelor.

Dar toate fac parte din realitatea pe care un cadru universitar o poate descoperi dincolo de programul oficial.

Despre unele dintre ele poate că merită să mai povestesc.

Mai târziu. Pe rând. Fără grabă.

Și, acolo unde memoria și documentele o permit, fără perdea.

Fiindcă mediul universitar are o istorie oficială, alcătuită din aniversări, rapoarte, diplome, ceremonii și discursuri.

Dar mai are una.

Cea a oamenilor, a ambițiilor, a compromisurilor, a solidarităților autentice și a relațiilor care nu apar în documentele publice.

ISTORIA CARE NU SE PREDA LA CURS.

Iar dacă am învățat ceva din anii petrecuți în universitate, este că valoarea intelectuală nu se măsoară întotdeauna prin locul ocupat la prezidiu, prin numărul invitațiilor la conferințe sau prin apropierea de cei care împart recunoașterea academică.

Uneori, ea se vede tocmai în capacitatea unui om de a rămâne independent de toate acestea.

PENTRU CĂ POȚI PĂRĂSI UNIVERSITATEA FĂRĂ SĂ PĂRĂSEȘTI LUMEA IDEILOR. DAR POȚI ȘI RĂMÂNE ÎN UNIVERSITATE, PIERZÂND, TREPTAT, TOCMAI LIBERTATEA DE A LE AVEA.

(NOTĂ EDITORIALĂ: Acest articol este un eseu autobiografic de opinie, întemeiat pe experiențele și aprecierile autorului. Episodul admiterii la doctorat în drept reproduce relatarea autorului despre rezultatul comunicat și conversația ulterioară cu decanul, viitorul său conducător de doctorat. Informația privind presupusa promisiune ministerială referitoare la avizele pentru extinderea spațiilor facultății este atribuită explicației primite în acea conversație, nu unei verificări documentare independente. Articolul nu formulează constatări judiciare privind persoanele sau instituțiile implicate.)