„CUȚU, CUȚU!” — FETIȚA CARE NU ȘTIA CUM SE CHEAMĂ PORUMBEII, DAR ȘTIA CUM SE IUBESC

Fulga -Florina POPA-ROMAN

Bacău, 16 octombrie 2026, ora 16:50. În Pasajul Revoluției, pe pavajul rece al unei după-amiezi de octombrie, o fetiță de cinci-șase ani împărțea firimituri de pâine câtorva porumbei. Era bine îmbrăcată, stătea așezată pe jos și își privea musafirii cu interesul acela deplin pe care numai copiii îl mai pot acorda lucrurilor mărunte. Afară erau aproximativ 12 grade, vântul și umezeala făceau frigul mai pătrunzător, iar trecătorii își vedeau de drum. Fetița însă avea altă treabă. Arunca firimituri spre păsări și le chema cu toată firescul lumii: „Cuțu, cuțu!”.

O ÎNTÂMPLARE PREA MICĂ PENTRU ȘTIRI ȘI PREA FRUMOASĂ PENTRU A FI UITATĂ

Într-un oraș se întâmplă zilnic mii de lucruri care nu vor deveni niciodată știri. Nu au martori importanți, nu provoacă dispute, nu schimbă hotărâri administrative și nu lasă urme în documente oficiale.

Trec aproape neobservate, odată cu oamenii care se grăbesc spre casă.

Uneori, însă, viața își dezvăluie frumusețea tocmai în asemenea întâmplări, care n-au nimic spectaculos până în clipa în care cineva se oprește să le privească.

Vineri, 16 octombrie 2026, la ora 16:50, pe pietonalul din Pasajul Revoluției din Bacău, o fetiță stătea în fund, pe pavaj, și hrănea câțiva porumbei.

Avea vreo cinci-șase ani. Era îmbrăcată îngrijit și părea cu totul absorbită de mica adunare din fața ei.

Din mâinile copilului plecau firimituri de pâine. Unele puteau fi proaspete, altele recuperate de pe jos. Nu se putea stabili cu certitudine, dar pentru porumbeii adunați în jur asemenea deosebiri păreau să aibă prea puțină importanță.

Apoi s-a auzit glasul fetiței:

— Cuțu, cuțu!

Nu striga un cățel ascuns printre trecători. Nu se juca de-a câinii. Se adresa porumbeilor, cu aceeași convingere cu care un copil își cheamă animalul preferat.

Iar porumbeii își continuau ospățul.

Era ceva atât de neașteptat și atât de firesc în această nepotrivire, încât scena merita păstrată în cuvinte.

COPIII GREȘESC UNEORI NUMELE LUCRURILOR. ADULȚII UITĂ CÂTEODATĂ SENSUL LOR

Pentru un adult, greșeala ar fi fost ușor de corectat.

„Cuțu” este o chemare pentru câini. Porumbeii sunt păsări. Au aripi, nu lăbuțe, și nu răspund chemărilor noastre după regulile unei gospodării cu animale de companie.

Toate acestea sunt adevărate.

Dar fetița nu încerca să clasifice viețuitoarele. Nu avea de trecut un examen de zoologie și nici de respectat convențiile limbajului.

Ea voia, pur și simplu, să le cheme mai aproape.

Poate că „Cuțu, cuțu!” era cea mai familiară formulă pe care o cunoștea pentru a invita un animal să se apropie. Poate că o auzise acasă ori pe stradă. Nu avem de unde ști.

Ceea ce se putea vedea era însă mai important decât ceea ce am putea presupune: copilul împărțea pâine unor păsări și încerca să comunice cu ele.

În lumea adulților, cuvintele sunt așezate în dicționare, fiecare cu rostul și înțelesul său. În lumea copiilor, ele pot primi întrebuințări neașteptate, fără ca intenția să-și piardă frumusețea.

O chemare nepotrivită devenise, pentru câteva clipe, expresia unei apropieri.

Nu cuvântul era esențial, ci gestul care îl însoțea.

Iar acel gest avea ceva ce nu se învață neapărat din cărți: disponibilitatea de a acorda atenție unei alte viețuitoare.

AFARĂ ERA FRIG. ÎN LUMEA FETIȚEI, ÎNSĂ, ERA LOC PENTRU MUSAFIRI

După-amiaza de 16 octombrie nu avea blândețea zilelor însorite de toamnă.

Potrivit observației martorului, temperatura era de aproximativ 12 grade Celsius, iar umezeala și vântul accentuau senzația de frig. Nu era vremea în care pavajul unui pasaj pietonal să pară un loc îmbietor pentru a sta așezat.

Dar copilăria are o geografie diferită de aceea a maturității.

Un trotuar poate deveni loc de joacă, un colț de parc poate cuprinde o lume întreagă, iar câțiva porumbei, pe lângă care adulții trec fără să-i observe, pot deveni centrul unei întâmplări extraordinare.

Fetița nu părea interesată de frigul care îi grăbea pe ceilalți.

Avea în față câteva păsări flămânde sau, cel puțin, dornice să ciugulească. Le oferea firimituri și le vorbea.

Pentru ea, acesta era un lucru suficient de important încât să se așeze pe jos și să-i acorde timpul său.

Pentru trecătorul grăbit, Pasajul Revoluției era o cale de parcurs.

Pentru copil, devenise un loc în care merita să rămâi.

Diferența dintre cele două feluri de a privi orașul nu putea fi mai limpede.

Adulții merg, în general, către ceva. Copiii știu încă să se oprească lângă ceva.

Și poate tocmai de aceea văd lucruri pe care noi am încetat să le mai observăm.

DRAGOSTEA NU EXCLUDE GRIJA, IAR FRUMUSEȚEA NU ARE NEVOIE DE IDEALIZARE

Există și o împrejurare care nu poate fi trecută cu vederea: fetița stătea pe pavajul rece, într-o după-amiază cu vânt și umezeală.

Nu știm dacă era însoțită, dacă un adult o supraveghea din apropiere sau cât timp a rămas acolo. Nu există niciun temei pentru a transforma aceste necunoscute într-o presupunere despre lipsa de grijă a părinților.

Scena observată nu spune nimic despre împrejurările familiale ale copilului.

Ea amintește însă că libertatea de a descoperi lumea trebuie însoțită de protecția discretă a adulților.

Și mai există un amănunt: deși hrănirea păsărilor cu pâine este un gest des întâlnit, aceasta nu constituie o hrană ideală pentru porumbei. Grija pentru animale înseamnă și alegerea unei hrane potrivite.

O asemenea precizare nu știrbește farmecul întâmplării. Dimpotrivă, îl așază în realitate, acolo unde gesturile frumoase pot fi însoțite, treptat, de cunoaștere și responsabilitate.

Fetița avea înainte suficient timp să învețe ce mănâncă porumbeii, cum se cheamă fiecare vietate și de ce nu este bine să stea mult pe pavajul rece.

În acea după-amiază, însă, ceea ce atrăgea atenția era dorința ei de a se apropia de câteva păsări.

Între inocență și cunoaștere nu trebuie să existe un conflict.

Cea dintâi poate fi păstrată chiar și după ce o dobândim pe cea de-a doua.

O FETIȚĂ, DOUĂ CUVINTE ȘI UN ORAȘ CARE, PENTRU O CLIPĂ, A AVUT TIMP

Nu știm cum s-a sfârșit întâlnirea.

Poate că porumbeii au terminat firimiturile și s-au îndepărtat. Poate că fetița s-a ridicat și și-a continuat plimbarea. Poate că a mai chemat o dată păsările cu aceeași formulă destinată cățeilor.

Nimic din toate acestea nu a fost consemnat de martor și nimic nu trebuie inventat pentru a da poveștii un final.

Ea îl avea deja.

Era în cele două cuvinte rostite fără ezitare:

— Cuțu, cuțu!

Într-o lume în care oamenii ajung uneori să locuiască unii lângă alții fără să-și vorbească, o fetiță găsise de cuviință să intre în vorbă cu niște porumbei.

Nu cunoștea, poate, toate deosebirile dintre viețuitoare. Dar recunoscuse în ele ceva demn de atenția ei.

Când va crește, va învăța probabil să numească lucrurile corect. Va ști că porumbeii nu sunt căței, că pâinea nu este hrana lor cea mai potrivită și că într-o după-amiază rece de octombrie este mai bine să nu stai pe pavaj.

Va mai învăța să respecte timpul, să se grăbească, să-și facă griji și să treacă prin oraș cu un scop precis.

Așa se adună, firesc, cunoștințele și obligațiile maturității.

Ar fi frumos, totuși, ca printre toate lucrurile pe care le va învăța să nu-l uite tocmai pe acela pe care îl știa deja în Pasajul Revoluției: că o altă ființă merită uneori să te oprești, să-i întinzi mâna și să-i vorbești.

Vineri, 16 octombrie 2026, la ora 16:50, în centrul Bacăului, o fetiță chemase niște porumbei de parcă ar fi fost căței.

Cuvintele erau greșite. Gestul era plin de tandrețe.

Ce bine ar fi să ajungem oameni mari, să învățăm toate numele corecte ale lumii și să nu uităm, între timp, să-i vorbim cu drag.

(Surse: observație directă a redactorului, în Pasajul Revoluției, municipiul Bacău, 16 octombrie 2026, ora 16:50; condițiile meteorologice prezentate reprezintă observațiile directe ale redactorului)