DE LA HAMEI LA FALAFEL – Jurnalul unui român din Hemeiuș care a plecat în vacanță, dar nu și-a putut lăsa acasă obiceiul de a observa lumea

Ovidiu NEICUȚESCU

Există o întreagă industrie a impresiilor de vacanță. Oameni care pleacă la mii de kilometri de casă pentru a descoperi că marea este albastră, nisipul este fierbinte, iar mâncarea de la hotel este, după caz, bună, foarte bună sau sub așteptări. Se întorc apoi cu fotografii, câteva sute de amintiri digitale și convingerea că experiența lor trebuie împărtășită omenirii.

Sunt tentat să mă înscriu și eu în acest model comun al relatărilor turistice. Ar fi mai comod, mai simplu și, mai ales, cu un risc minim de a fi înțeles greșit sau criticat. Aș putea povesti despre soare, palmieri, piscine și preparate exotice. Eventual, aș putea acorda și câteva note hotelului, ca și cum aș fi fost trimis acolo de o comisie internațională pentru evaluarea fericirii.

Am ales însă calea mai puțin facilă a propriei narațiuni subiective, având ca sursă propriile trăiri, nu rețeta comodă a jurnalismului turistic clasic.

Nu pretind că voi descrie Egiptul așa cum este. Nici măcar nu sunt sigur că un turist poate cunoaște o țară în câteva zile, între două mese și trei băi în mare. Voi încerca doar să povestesc ce am văzut, ce am simțit și, mai ales, ce am înțeles sau am crezut că înțeleg.

Pentru că uneori călătoriile ne spun mai multe despre noi decât despre locurile în care ajungem.

AUTOSTRADA SPRE FERICIRE ȘI CAFEAUA CARE NU EXISTĂ

Drumul spre aeroportul Otopeni a fost cu adevărat o revelație.

Fără stresul traficului din zonele rurale, fără traversarea orașelor în care fiecare semafor pare să aibă o problemă personală cu tine, fără acele nesfârșite încercări ale răbdării care transformă o călătorie obișnuită într-un examen de rezistență psihologică.

Da, autostrada este o mare binefacere pentru noi toți.

Am descoperit că se poate circula prin România fără să simți permanent nevoia de a comenta genealogia celor care au proiectat drumurile, au organizat traficul sau au decis amplasarea unor sensuri giratorii.

Aș putea fi ipocrit și să ignor faptul că pe traseu nu există nicio stație de carburant și niciun loc civilizat în care să poți opri pentru o apă sau o cafea.

Avem autostradă, dar cafeaua rămâne o problemă de infrastructură națională.

Nu mă plâng. Constat doar că ceea ce astăzi considerăm o mare realizare putea și trebuia făcut cu zeci de ani în urmă.

Există, probabil, o particularitate românească a progresului: ne bucurăm atât de mult când se realizează ceva normal, încât uităm să ne întrebăm de ce normalitatea a întârziat atât.

Dar eram în vacanță. Și hotărâsem să nu transform fiecare kilometru parcurs într-o analiză a administrației publice.

Hotărârea avea să reziste surprinzător de puțin.

PATRUZECI ȘI CINCI DE MINUTE DIN VIAȚA UNUI TURIST

Am ajuns la aeroport și, fără să fiu deloc surprins, am aflat că zborul avea o întârziere de 45 de minute.

În alte împrejurări, aș fi început să caut explicații. Cine răspunde? De ce? Există o justificare? Cine a decis? Cine suportă consecințele?

De data aceasta am ales o soluție radicală: să nu-mi pese.

Nimic nu mai conta. Eram în vacanță și acesta trebuia să fie cel mai important lucru.

Mi-am reprimat orice frustrare, mi-am pus un zâmbet în gând și apoi mi l-am zugrăvit pe față.

Nu știu cât de convingător a ieșit. Există zâmbete autentice și zâmbete administrative, iar al meu semăna probabil cu al unui funcționar care tocmai primise dispoziția să fie fericit.

Dar mă străduiam.

Mă întreb dacă vacanța nu începe, de fapt, în momentul în care renunțăm temporar la pretenția ca lumea să funcționeze după regulile noastre.

Poate că libertatea nu înseamnă doar să poți pleca oriunde, ci și să nu mai simți nevoia să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău.

O concluzie frumoasă, pe care aveam să o uit imediat ce urma să apară prima problemă adevărată.

HURGHADA. O ȚIGARĂ CARE REFUZA SĂ ARDĂ

Am ajuns la o oră târzie în aeroportul din Hurghada.

Cald.

Nu căldura aceea plăcută, de vacanță, pe care o admiri din fotografiile agențiilor turistice. Era o căldură densă, aproape materială, cu un iz „suav” de aer stătut, care părea să fi rămas captiv între zidurile aeroportului încă de dimineață.

Am trecut de punctul de control.

La ieșire, o tânără cu un rucsac stătea pe vine, cu capul în mâini. Trăgea trist, aproape mecanic, dintr-o țigară care se încăpățâna să nu scoată fum, în timp ce își ștergea lacrimile.

În jurul ei se aflau câțiva bărbați indieni, cel puțin așa mi s-a părut, care vorbeau la un telefon mobil. După uniforme, păreau angajați ai aeroportului.

Nu știam ce se întâmplase.

Poate pierduse un zbor. Poate cineva nu venise să o întâmpine. Poate primise o veste rea. Poate nu era nimic din toate acestea.

Mi-am dat seama cât de repede suntem tentați să construim povești despre oameni pe care nu îi cunoaștem.

O tânără plânge într-un aeroport și mintea noastră începe imediat să caute explicații, personaje, vinovați și finaluri.

Am simțit un amestec vag de compasiune și neputință.

Eram la câțiva pași de ea, dar distanța reală era mult mai mare. Nu îi cunoșteam limba, problema și nici dreptul meu de a interveni.

Într-un final, nu a mai plâns. Cei din jurul ei păreau să fi găsit o soluție.

Am plecat oarecum ușurat.

Nu pentru că aș fi înțeles ce se întâmplase, ci pentru că dispăruse din fața mea imaginea unei suferințe pe care nu știam cum să o gestionez.

Și m-am surprins gândindu-mă cât de comodă poate deveni compasiunea atunci când nu ne obligă la nimic.

MAROCUL DIN EGIPT ȘI OAMENII CARE LUSTRUIESC NOAPTEA

Am urcat în autocarul care urma să ne ducă la hotel.

La destinație, prima impresie a fost una de grandoare.

Recepția avea dimensiuni enorme. Tavanele foarte înalte, decorurile din lemn închis la culoare și arhitectura interioară îmi evocau mai degrabă Marocul decât Egiptul.

Nu știu dacă asemănarea avea vreo justificare arhitecturală. Era doar una dintre acele asocieri pe care mintea le face fără să ceară aprobarea unui specialist.

Lumina slabă, aproape obscură, arunca umbre subțiri peste cei trei sau patru muncitori care lustruiau de zor podeaua de granit.

Era trecut de miezul nopții.

Noi tocmai sosiserăm pentru a ne odihni. Ei munceau pentru ca odihna noastră să se desfășoare în condiții impecabile.

Granita dintre cele două lumi era atât de bine lustruită, încât aproape nu se mai vedea.

În marile hoteluri există o categorie de oameni pe care turiștii îi observă doar atunci când ceva nu funcționează. Dacă podeaua este curată, nimeni nu se întreabă cine a curățat-o. Dacă masa este pregătită, puțini se gândesc cine a muncit înainte ca ei să se trezească.

Confortul are această particularitate: cu cât este mai bine organizat, cu atât oamenii care îl produc devin mai puțin vizibili.

M-am uitat din nou la muncitorii aceia.

Nu păreau personaje dintr-o reclamă turistică. Nu zâmbeau pentru fotografii. Nu aveau în față o vacanță.

Aveau de terminat o podea.

„SALAM ALEIKUM!” SAU DIPLOMAȚIA UNUI ROMÂN CU BAGAJUL ÎN MÂNĂ

Complexul hotelier era imens. Cel puțin pentru mine.

Am pornit spre cameră însoțiți de un angajat care ne ajuta cu bagajele.

Am simțit nevoia să fiu amabil și, cu îndrăzneala lingvistică a unui om care stăpânește aproximativ două expresii în limba arabă, am lansat un timid:

— Salam aleikum!

Tânărul mi-a răspuns politicos, ușor surprins:

— Aleikum salam!

Prima mea operațiune diplomatică pe teritoriul Egiptului se încheiase cu succes.

— De unde sunteți? ne-a întrebat.

— Din România.

A zâmbit satisfăcut.

Apoi, din repertoriul internațional al expresiilor destinate turiștilor, a extras un „Ce faci?” românesc, pronunțat cu un accent atât de stâlcit, încât tocmai imperfecțiunea lui îl făcea simpatic.

M-am amuzat și m-am simțit, pentru o clipă, aproape de casă.

E curios cât de puțin ne trebuie uneori pentru a simți că aparținem unui loc. Două cuvinte în limba maternă, rostite de un necunoscut, pot produce mai multă familiaritate decât un decor de milioane.

Dar am simțit și o tristețe greu de explicat.

Tânărul părea să fi învățat câteva formule de salut din mai multe limbi, probabil pentru a câștiga simpatia turiștilor.

Poate era doar o formă sinceră de politețe. Poate făcea parte din meseria lui. Poate amândouă.

Nu știam.

Mă întrebam însă câte zâmbete trebuie să ofere zilnic un om care lucrează într-un hotel și câte dintre ele îi mai aparțin cu adevărat.

Noi veneam să fim serviți. El era acolo pentru a ne face să ne simțim bine.

Între aceste două poziții exista o diferență pe care nici cel mai cordial „Salam aleikum” nu o putea elimina.

ORA TREI DIMINEAȚA. BARUL ERA DESCHIS, OAMENII NU DORMEAU

M-a surprins plăcut să constat că la ora trei dimineața barul era deschis.

Într-o zonă a restaurantului găseai gustări, ceaiuri, apă, fructe și dulciuri.

Era prima întâlnire cu generozitatea organizată a sistemului all-inclusive.

Puteai să mănânci la o oră la care, în mod normal, singura preocupare rezonabilă ar fi fost să dormi.

M-am simțit privilegiat.

Apoi am observat din nou oamenii.

Aceleași umbre tăcute și triste, care roboteau fără încetare. Oameni care aduceau, strângeau, ștergeau, aranjau, pregăteau.

Noaptea turistului era timpul lor de muncă.

M-am întrebat, fără să pot răspunde, ce înseamnă pentru ei această lume a vacanțelor permanente ale altora.

Probabil că pentru unii era doar un loc de muncă. Pentru alții, poate, o oportunitate. Nu aveam de unde să știu dacă erau mulțumiți, obosiți, prost plătiți sau pur și simplu concentrați asupra sarcinilor lor.

Dar expresiile fețelor și mișcările mecanice îmi lăsau impresia unei oboseli care nu se termina odată cu schimbarea turei.

Speram, poate fără niciun motiv întemeiat, că soarele dimineții avea să risipească imaginea celor „mai triști ca noi”.

În fond, venisem în Egipt pentru a mă bucura de vacanță, nu pentru a descoperi melancolia ascunsă în spatele bufetului suedez.

Numai că realitatea are prostul obicei de a nu respecta programul turistic.

CAMERA STANDARD ȘI PREȚUL LUMINII NATURALE

Dimineața am coborât la micul dejun.

Camera în care fuseserăm cazați era departe de așteptările noastre.

Două geamuri înguste te făceau să te simți mai degrabă într-un garaj decât într-un hotel de vacanță. Lumina naturală, chinuită de perdele și draperii, abia reușea să pătrundă în încăpere.

Aveam impresia că soarele egiptean, atât de generos cu restul planetei, fusese informat să ocolească tocmai camera noastră.

Am plecat spre recepție hotărâți să cerem alta.

Răspunsul a venit cu acea politețe profesională care reușește să transforme un refuz într-o propoziție perfect civilizată:

— Ne pare rău, dar aceasta este camera standard.

Am privit în jur.

Hotelul era uriaș, recepția monumentală, podelele strălucitoare. Undeva, în această împărăție a confortului, standardul nostru presupunea două ferestre prin care lumina intra numai după negocieri dificile cu draperiile.

Pentru o cameră mai bună trebuia să plătim suplimentar.

Ca un bun român, am încercat să rezolvăm „altfel”.

Nu voi pretinde că reflexul negocierii informale este o virtute națională. Dar nici nu pot nega că, în anumite împrejurări, el se activează cu o spontaneitate aproape biologică.

În România, expresia „nu se poate” a fost multă vreme interpretată ca începutul unei discuții, nu ca sfârșitul ei.

Numai că aici lucrurile funcționau diferit.

Nicio șansă!

Management german. Control absolut. Reguli precise.

Români și egipteni, deopotrivă neputincioși în fața rigorilor germane.

Pentru câteva minute, am avut impresia că asist la o demonstrație practică despre diferența dintre culturile administrative.

Noi căutam o soluție. Sistemul avea deja una: plata diferenței.

Am plătit.

EHEHEE! CAPITALISMUL A FĂCUT LUMINĂ

Și, dintr-odată, s-a schimbat peisajul.

Camera era luminoasă. Avea balcon, o altă încăpere cu două paturi și spațiu generos.

Soarele, care până atunci părea să ne evite din motive personale, își făcea acum intrarea triumfală prin ferestre.

Era același hotel, aceeași țară, aceeași dimineață.

Se schimbase doar suma achitată.

Am constatat astfel că lumina naturală este gratuită numai în natură. În industria ospitalității, accesul la ea poate depinde de categoria camerei.

Nu m-am supărat.

La urma urmei, primisem exact ceea ce plătisem suplimentar.

Dar experiența avea o ironie greu de ignorat: călătorisem mii de kilometri pentru a mă bucura de soarele Egiptului și, odată ajuns, descoperisem că trebuie să mai plătesc puțin ca să intre și în cameră.

ALL-INCLUSIVE SAU ARTA DE A MÂNCA FĂRĂ SĂ-ȚI FIE FOAME

Pentru mine, experiența all-inclusive a fost mereu nefastă.

Nu pentru că aș avea ceva împotriva mâncării bune sau a confortului. Dimpotrivă. Tocmai de aceea sistemul mi se pare atât de periculos.

El exploatează una dintre cele mai vulnerabile trăsături ale omului modern: incapacitatea de a refuza ceva pentru care a plătit deja.

În viața obișnuită, mănânci când îți este foame.

Într-un hotel all-inclusive, începi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui să-ți fie foame, fiindcă masa este inclusă în preț.

Bufetul devine o provocare morală.

Ai plătit. Prin urmare, trebuie să valorifici investiția.

Un desert în plus nu mai este un exces, ci o formă de recuperare financiară.

Mă uitam la mesele încărcate și mă gândeam că, în mod paradoxal, abundența nu ne face întotdeauna mai liberi. Uneori ne obligă să alegem permanent, să consumăm, să comparăm, să încercăm încă ceva.

Vacanța promite eliberarea de constrângerile cotidiene, dar poate inventa unele noi, mai plăcute și mai greu de recunoscut.

După drumul pe autostradă, întârzierea avionului, tânăra care plângea în aeroport, muncitorii nopții, diplomația lui „Ce faci?” și negocierile eșuate de la recepție, ajunsesem în sfârșit în fața marii probleme a turistului contemporan.

Nu ce să descopere. Nu ce să înțeleagă. Nici ce să simtă.

Ci ce să pună în farfurie.

Mi-am privit pentru o clipă propriile contradicții.

Venisem hotărât să fiu fericit. Criticasem întârzierile, observasem tristețea altora, negociasem confortul și reflectasem asupra inegalităților sociale.

Iar acum mă pregăteam să mă comport exact ca turistul pe care, în sinea mea, îl ironizam.

Mi-am spus că există un moment în care orice analiză filozofică trebuie suspendată.

Mai ales când începe micul dejun.

- - - - - Deci să mâncăm...