DROGURILE, LIBERTATEA ȘI RESPONSABILITATEA. AVERTISMENTUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Poate o societate să considere expresie a libertății individuale un comportament care riscă să distrugă însăși capacitatea omului de a mai alege? Și poate statul să pretindă că protejează persoana vulnerabilă atunci când îi oferă, în locul ajutorului, perspectiva unei sancțiuni penale? Prin apelul său la discernământ și responsabilitate în dezbaterea privind dezincriminarea deținerii drogurilor pentru consum propriu, Patriarhia Română readuce în atenție o problemă fundamentală: libertatea nu poate exista fără responsabilitate, iar protejarea omului nu se reduce la adoptarea sau eliminarea unei pedepse.

LIBERTATEA NU ÎNSEAMNĂ DREPTUL DE A FI ABANDONAT

Libertatea individuală reprezintă una dintre valorile fundamentale ale democrației. Dar ea presupune capacitatea reală de a decide, de a înțelege consecințele și de a păstra controlul asupra propriei existențe.

Consumul de droguri ridică tocmai această problemă. Nu orice consumator devine dependent, însă dependența poate transforma o alegere inițială într-o constrângere care afectează profund autonomia persoanei.

Aici intervine dimensiunea morală a avertismentului Bisericii. În concepția creștină, viața este un dar, iar libertatea nu poate fi despărțită de responsabilitatea față de sine și față de ceilalți.

Această perspectivă nu trebuie transformată automat în normă penală. Dar nici nu poate fi exclusă din dezbaterea publică doar pentru că provine dintr-o instituție religioasă.

Biserica are dreptul să avertizeze. Statul are obligația să decidă pe baza legii, a dovezilor și a interesului public.

DEZINCRIMINAREA NU ESTE LEGALIZARE, IAR PEDEAPSA NU ESTE TRATAMENT

În România, art. 4 din Legea nr. 143/2000 incriminează anumite operațiuni fără drept privind drogurile destinate consumului propriu, inclusiv cumpărarea și deținerea acestora.

Dezincriminarea unor asemenea fapte nu ar însemna automat legalizarea traficului sau comercializării drogurilor. Dar nici eliminarea sancțiunii penale nu garantează, prin ea însăși, reducerea dependenței.

Dreptul penal trebuie să rămână un instrument de ultimă instanță, nu un substitut pentru educație, medicină și asistență socială.

Constituția protejează atât viața și integritatea persoanei, cât și viața privată și dreptul la ocrotirea sănătății. Legiuitorul trebuie să găsească un echilibru între aceste valori, prin măsuri necesare și proporționale.

A pedepsi nu înseamnă întotdeauna a proteja. Dar nici a renunța la pedeapsă nu înseamnă automat a ajuta.

COPIII AU NEVOIE DE PROTECȚIE, NU DE EXPERIMENTE LEGISLATIVE

Una dintre preocupările centrale ale Patriarhiei privește copiii și tinerii, expuși unor vulnerabilități pe care societatea are obligația să le trateze cu seriozitate.

Protecția lor nu poate fi redusă la amenințarea penală. Ea presupune educație credibilă, sprijin familial, consiliere psihologică și combaterea eficientă a traficului.

Un adolescent care ajunge să consume droguri nu trebuie privit exclusiv prin prisma unei eventuale încălcări a legii. El poate fi un copil care are nevoie urgentă de ajutor.

Iar statul care intervine numai după producerea răului trebuie să explice unde a fost atunci când acesta putea fi prevenit.

STATUL NU POATE DEZINCRIMINA PROPRIA NEPUTINȚĂ

Aceasta este întrebarea esențială pentru inițiatorii oricărei reforme: ce pune statul în locul sancțiunii penale?

Unde sunt serviciile accesibile de tratament, consiliere și recuperare? Cine sprijină familiile? Cum sunt protejați minorii? Cum vor fi evaluate rezultatele?

Fără răspunsuri concrete, dezincriminarea riscă să rămână o modificare juridică fără sprijinul instituțional necesar.

Dar aceeași exigență trebuie aplicată și celor care susțin menținerea incriminării. Ei trebuie să demonstreze că sancțiunea penală contribuie efectiv la prevenirea consumului problematic și la protejarea sănătății publice.

Nici severitatea pedepsei, nici eliminarea acesteia nu reprezintă, singure, o politică antidrog.

ÎNTRE PĂCAT, INFRACȚIUNE ȘI SUFERINȚĂ EXISTĂ UN OM

Patriarhia Română transmite și un mesaj esențial: persoanele afectate de dependență nu trebuie stigmatizate, ci sprijinite.

Această abordare trebuie să se regăsească atât în politicile statului, cât și în implicarea concretă a Bisericii, prin consiliere pastorală, solidaritate comunitară și colaborare cu specialiștii.

Traficantul care exploatează vulnerabilitatea altora și persoana dependentă care are nevoie de tratament nu pot fi priviți prin aceeași lentilă morală.

Compasiunea nu înseamnă permisivitate. Fermitatea nu trebuie să însemne abandonarea demnității umane.

O societate responsabilă trebuie să le poată practica pe amândouă.

Nu orice interdicție salvează un om. Nu orice dezincriminare îl eliberează. Iar o societate care vorbește despre libertate, dar nu construiește mijloacele prin care oamenii își pot păstra libertatea, riscă să le ofere doar dreptul de a fi abandonați.

Adevărata întrebare nu este dacă România trebuie să pedepsească sau să dezincrimineze, ci dacă este pregătită să prevină, să protejeze și să salveze. Pentru că valoarea unei societăți nu se măsoară în numărul pedepselor aplicate sau eliminate, ci în numărul oamenilor pe care reușește să nu-i lase singuri în fața propriei suferințe.

(Surse: 1. Patriarhia Română, comunicatul privind proiectul de lege referitor la dezincriminarea drogurilor, Basilica.ro, octombrie 2026, https://share.google/3l7JnTk2huZxEfpzr; 2. Legea nr. 143/2000, art. 4, Portalul Legislativ, https://legislatie.just.ro; 3. Constituția României, art. 22, 26, 34 și 53, https://www.cdep.ro;)