LA HEMEIUȘ, FORȚA DE MUNCĂ E SUBLIMĂ, DAR LIPSEȘTE CU DESĂVÂRȘIRE. IAR CÂND APARE, E BEATĂ ORICUM!

PAMFLET • VIAȚA COMUNITĂȚII • MORAVURI LOCALE

Tudor AURELIAN

Pamflet despre muncă, băutură, promisiuni, negocieri la poarta gospodarului și miraculoasa dispariție a zilierilor din peisajul gospodăresc al Hemeiușului.

La Hemeiuș, comună în care gospodăriile au curți, grădini, vii, pomi fructiferi, lemne de tăiat și tot felul de treburi care nu se fac singure, există un fenomen social demn de cercetarea Academiei Române: forța de muncă necalificată este tot mai greu de găsit, iar atunci când o găsești, nu este deloc sigur că ai găsit și dorința de a munci.

Ai nevoie de un om să-ți sape grădina? Să-ți care niște lemne? Să-ți curețe șanțul? Să-ți taie iarba? Să-ți sape via?

Începe aventura!

Cauți, întrebi, negociezi, promiți bani, mâncare, cafea, țigări și, dacă ai ghinionul să dai peste un adept al muncii alimentate cu alcool, trebuie să asiguri și combustibilul spiritual.

Altfel, nu se pune!

Poți să-i dai omului 300 de lei pe zi. Poți să-i pui pe masă mâncare ca la nuntă. Poți să-l tratezi ca pe un musafir de onoare.

Dacă nu-i dai de băut, riști să fii declarat cel mai zgârcit gospodar dintre Hemeiuș, Lilieci și Fântânele.

Pentru că, în anumite cercuri ale muncii ocazionale, banul este negociabil, mâncarea este facultativă, dar băutura este drept fundamental, inalienabil și imprescriptibil!

CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ LA NIVEL DE ULIȚĂ

În dreptul muncii există salariu, timp de muncă, repaus, condiții de securitate și sănătate.

În folclorul unor zilieri din Hemeiuș există o instituție juridică suplimentară: dreptul la pahar.

Nu este trecut în Codul muncii, nu apare în contractele colective și nu este recunoscut de nicio instanță.

Dar este aplicat cu o fermitate care ar face invidios orice inspector de muncă.

— Cât vrei, măi, pe zi?

— Trei sute, nene!

— Îți dau.

— Da' mâncare?

— Îți dau.

— Da' de băut?

— Păi, apă, cafea, suc...

— Apă?! Da' ce, nene, suntem la spital?

Și uite așa negocierile se blochează.

Nu din cauza salariului. Nu din cauza programului. Nu din cauza condițiilor de muncă.

Ci din cauza neînțelegerilor asupra compoziției chimice a lichidelor oferite de angajatorul de ocazie.

DACĂ NU DAI DE BĂUT, EȘTI TRECUT PE LISTA NEAGRĂ A SATULUI

Ai făcut greșeala să angajezi un asemenea muncitor și să-i dai numai bani și mâncare?

Să nu te mire dacă a doua oară nu mai vine.

Ba mai mult, începe și campania de informare publică.

La magazin, pe uliță, la gard, la cârciumă:

— Nu mă mai duc la ăla!

— De ce, mă? Nu te-a plătit?

— Ba da!

— Nu ți-a dat mâncare?

— Ba da!

— Păi atunci?

— Nu dă de băut!

Verdict definitiv.

Gospodarul este compromis social.

Într-o comună în care vestea circulă uneori mai repede decât internetul, reputația lui poate fi distrusă de o singură sticlă nedeschisă.

Iar dacă a dat de băut, dar numai la sfârșitul lucrării, situația devine și mai gravă.

— Ăla ne ține însetați până terminăm treaba!

Cu alte cuvinte, omul care dorește să plătească pentru muncă efectivă este acuzat că nu respectă dreptul nescris la hidratare alcoolică anticipată.

TREI SUTE DE LEI, MÂNCARE, ȚIGĂRI ȘI UN SUPRAVEGHETOR GRATIS

Să presupunem că negocierile au reușit.

Muncitorul a venit.

Ai plătit sau ai convenit 300 de lei pentru ziua respectivă. Ai pregătit mâncarea. Ai suportat și celelalte pretenții.

Crezi că poți pleca liniștit să-ți vezi de treburile tale?

Nici vorbă! Trebuie să stai lângă el.

— Mai adânc, măi, că nu săpăm după râme!

— Vezi că ai lăsat jumătate din buruieni!

— Nu arunca lemnele acolo!

— Ai grijă la pom!

— Măi omule, aia e cazma, nu lingură de amestecat ciorba!

La sfârșitul zilei constați că ai fost simultan beneficiar, supraveghetor, coordonator de lucrări, responsabil cu aprovizionarea și controlor de calitate.

Iar dacă ai muncit alături de el, există riscul să fi făcut tu partea cea mai mare din lucrare.

Ai plătit un muncitor ca să descoperi că adevăratul muncitor erai tot tu!

VARA SUNT GREIERI. IARNA DEVIN FURNICI!

La Hemeiuș, pentru unii amatori ai muncii ocazionale, calendarul are două anotimpuri.

Primul este anotimpul în care gospodarii au nevoie de ajutor.

Primăvara, vara, începutul toamnei.

Atunci este cald, este frumos, soarele strălucește, iar munca poate aștepta.

— Vii mâine să mă ajuți la grădină?

— Vin, nene!

Nu vine.

— Vii poimâine?

— Sigur!

Nu vine. Îl găsești peste câteva zile la magazin.

— Măi, dar n-ai spus că vii?

— Păi vin, nene, da' am avut treabă!

Ce treabă?

Probabil supravegherea procesului de rotație a Pământului în jurul Soarelui.

Al doilea anotimp începe când vine frigul și se termină banii.

Atunci se produce o spectaculoasă renaștere a spiritului muncitoresc.

— Nene, da' n-ai ceva de lucru?

— Păi te-am căutat toată vara!

— Ei, nene, atunci era cald!

Așadar, vara este prea cald pentru muncă, iar iarna este prea frig.

Primăvara plouă. Toamna bate vântul.

Rămâne de identificat acea zi miraculoasă din an în care temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică și nivelul alcoolemiei permit desfășurarea activității productive.

MIRACOLUL DIN COTU ZAHARIEI: DOI MUNCITORI, DOUĂ HÂRLEȚE ȘI TREI LUNI ÎNTÂRZIERE

Dar cea mai frumoasă poveste despre acest fenomen vine chiar din Hemeiuș, din zona cunoscută drept Cotu Zahariei.

Potrivit unei anecdote locale relatate autorului, cu câțiva ani în urmă, un gospodar avea o vie care trebuia săpată după culesul strugurilor.

Era septembrie.

Omul a găsit doi localnici dispuși, cel puțin verbal, să muncească.

— Măi băieți, haideți la mine să-mi săpați via! Vă dau bani, vă dau mâncare, vă dau și de băut!

Oferta era generoasă. Banii erau asigurați. Mâncarea era asigurată.

Până și stimulentul lichid era prevăzut în negocieri.

— Venim, nene! Cum să nu venim?

Și au venit!

Numai că nu în septembrie. Nici în octombrie. Nici în noiembrie.

Au venit între Ignat și Anul Nou!

Gospodarul nostru se pregătea liniștit de Crăciun, când observă pe uliță o apariție aproape biblică.

Deasupra gardului se deplasau două hârlețe.

Uneltele păreau să meargă singure, ca într-o procesiune a agriculturii întârziate.

Sub ele se aflau cei doi eroi ai muncii, care, după trei luni de reflecție profundă, hotărâseră că sosise momentul să-și respecte promisiunea.

Ajung la poartă. Se opresc. Gospodarul iese, curios.

— Ce-i, măi băieți?

— Am venit, nene!

— Unde ați venit?

— Să săpăm via!

Omul rămâne câteva clipe fără cuvinte.

Se uită la ei. Se uită la hârlețe. Se uită spre vie.

Se gândește la septembrie, octombrie, noiembrie și la Crăciunul care bătea la ușă.

— Băi băieți, băi! Eu v-am chemat în septembrie! Au trecut trei luni! Via am săpat-o de mult!

Și, cu politețea unui gospodar care tocmai asistase la o minune a întârzierii profesionale, le-a spus:

— Mulțumesc, băieți! La revedere și Crăciun fericit!

Așa s-a încheiat una dintre cele mai spectaculoase întâlniri ratate dintre cererea și oferta de muncă din istoria anecdotică a Hemeiușului.

Oamenii au venit la săpat via exact când gospodarul se pregătea să taie porcul!

Noroc că nu-i chemase la culesul strugurilor. Cine știe, poate apăreau de Paște, cu gălețile, să întrebe dacă s-au copt.

SOLUȚIA HEMEIUȘEANĂ: ASTĂZI LA MINE, MÂINE LA TINE!

În asemenea condiții, unii gospodari ajung la concluzia că este mai simplu să reînvie o tradiție veche a satului: ajutorul reciproc.

Ai un prieten, un vecin, o rudă cu care te înțelegi?

Astăzi mergeți amândoi și tăiați lemnele la tine.

Mâine mergeți și săpați grădina la el.

Săptămâna viitoare curățați pomii.

Fără promisiuni care expiră după trei anotimpuri. Fără negocieri asupra numărului de pahare.

Fără să fii obligat să supraveghezi permanent un om care ar trebui să știe pentru ce a venit.

Iar la sfârșit puteți sta liniștiți la masă, mulțumiți că treaba este făcută.

Această formă de solidaritate gospodărească poate fi mai eficientă decât încercarea de a convinge un muncitor neserios că munca trebuie să preceadă recompensa.

NU TOȚI ZILIERII SUNT LA FEL. DAR UNII SUNT DE POMENIT!

Ar fi nedrept să punem toți muncitorii ocazionali în aceeași categorie.

În Hemeiuș, Lilieci și Fântânele există și oameni muncitori, serioși, pricepuți, care își respectă cuvântul și își câștigă cinstit existența.

Aceștia trebuie respectați și plătiți corect.

De asemenea, 200 sau 300 de lei pentru o zi de muncă fizică grea nu reprezintă, prin ei înșiși, o pretenție exagerată. Totul depinde de durata, dificultatea și condițiile lucrării.

Problema nu este omul care cere bani pentru munca sa.

Problema este omul care cere bani pentru muncă, băutură pentru curaj, țigări pentru inspirație și supraveghere pentru a nu uita ce are de făcut.

Iar dacă mai și apare după trei luni, cu hârlețul pe umăr și cu aerul că îți face o mare favoare, avem deja un personaj de literatură umoristică.

CONCLUZIE: LA HEMEIUȘ, MUNCA ESTE O CHESTIUNE DE TIMP. MAI ALES DE TIMP PIERDUT!

Într-o comună în care gospodăriile au nevoie periodic de brațe de muncă, lipsa unor lucrători disponibili, serioși și predictibili poate deveni o problemă reală.

Dar, dincolo de dimensiunea economică, există și una profund comică.

Cauți oameni când ai de lucru. Nu-i găsești.

Îi găsești când nu mai ai de lucru.

Îi plătești ca să muncească.

Trebuie să muncești și tu ca să-i faci să muncească.

Le dai bani, mâncare și respect. Dar, dacă nu le dai băutură, riști să fii declarat exploatatorul anului pe ulița respectivă.

Și astfel ajungem la concluzia inevitabilă, inspirată de celebrul spirit caragialian:

LA HEMEIUȘ, FORȚA DE MUNCĂ E SUBLIMĂ, DAR LIPSEȘTE CU DESĂVÂRȘIRE. IAR CÂND APARE, E BEATĂ ORICUM!

Și, dacă totuși apare trează, nu te grăbi să te bucuri.

Mai întâi întreab-o pentru ce anotimp a venit!

Notă editorială: Acest material este un pamflet. Situațiile generale sunt prezentate în registru satiric, iar episodul din Cotu Zahariei reprezintă o anecdotă locală relatată autorului, fără verificare documentară independentă. Dialogurile sunt reconstituiri literare, nu transcrieri ale unor declarații înregistrate. Textul nu reprezintă o caracterizare a tuturor muncitorilor ocazionali din comuna Hemeiuș și nu formulează acuzații împotriva unor persoane identificabile.