NOAPTE EGIPTEANĂ – DE LA ILUZIA ABUNDENȚEI LA UN FESTIN DE 40 DE EURO ȘI UN TÂNĂR PE NUME MOHAMED

Ovidiu NEICUȚESCU

Jurnalul unui român din Hemeiuș care a plecat în vacanță, dar continuă să descopere că lumea este mai complicată decât meniul unui hotel all-inclusive

Nu sunt un cunoscător al artei culinare și nici vreun gurmand cu pretenții franțuzite. Sunt mai degrabă un om curios, dispus să încerce experiențe noi și suficient de imprudent încât să creadă că poate înțelege o țară observând ce pun oamenii în farfurie. În Egipt aveam să descopăr că între abundența calculată a unui resort și câteva mese modeste, așezate lângă o piață de pește, există o diferență pe care niciun catalog turistic nu reușește să o explice.

MASLOW, BUFETUL SUEDEZ ȘI DREPTUL OMULUI DE A SE ÎMBUIBA

Primul reflex în fața unui bufet all-inclusive este să încerci din toate.

Nu contează dacă îți este foame. Nu contează dacă recunoști preparatele. Nu contează nici măcar dacă îți plac.

Sunt acolo. Le-ai plătit. Prin urmare, trebuie încercate.

Există ceva aproape tulburător în ușurința cu care omul poate fi manipulat prin intermediul propriilor nevoi elementare.

Al naibii Maslow ăsta!

Probabil că, dacă ar fi cunoscut sistemul all-inclusive, ar fi adăugat piramidei sale încă un nivel: nevoia fundamentală de a nu rata nicio tavă de mâncare.

Totul este organizat cu o precizie care merită studiată.

Spații largi, preparate expuse etajat, culori atent combinate, mirosuri care îți atacă discret voința, platouri care par să nu se termine niciodată.

O demonstrație de abundență.

Uneori reală. Alteori doar foarte bine regizată.

Rezultatul este previzibil: te trezești cu farfuria încărcată și cu sentimentul neplăcut că ai omis ceva important.

Nu te întrebi dacă vei putea mânca totul. Te întrebi ce ți-a scăpat.

În fond, aceasta este una dintre marile performanțe ale marketingului contemporan: să transforme excesul într-o obligație morală.

Dar nu vă îngrijorați.

După două zile, miracolul dispare.

Ceea ce ieri părea o demonstrație a bogăției gastronomice devine astăzi un mobilier familiar, printre care te deplasezi cu o indiferență aproape ofensatoare.

Abundența are un defect major: ne obișnuim repede cu ea.

Și atunci mă întreb dacă nu cumva întreaga industrie a ospitalității exploatează tocmai această succesiune de reacții: uimire, poftă, exces, obișnuință și, în cele din urmă, indiferență.

Un mecanism eficient.

Și, bănuiesc, foarte profitabil.

CIORBA DE AFUMĂTURĂ ȘI LIMITELE DIPLOMAȚIEI CULINARE

Să începem cu supele.

Un stand modest, aproape timid în comparație cu restul spectacolului gastronomic.

Cel mult două sortimente.

Supe-creme de linte, năut, roșii sau ceapă. Uneori, supă de vită sau de pui.

Nimic spectaculos.

Pentru unul ca mine, care mai visează din când în când la o ciorbă obraznică de afumătură sau la o costiță zglobie, oferta poate produce o anumită melancolie.

Dar suntem în Egipt, o țară majoritar musulmană.

Prin urmare, pretențiile mele culinare trebuie să respecte realitățile locului.

Nu poți traversa continente pentru a descoperi alte culturi și apoi să te superi că nu găsești în farfurie exact ceea ce ai lăsat acasă.

Deși, recunosc, uneori tentația există.

Aperitivele reprezintă un spectacol vizual.

Culori, forme, combinații neașteptate. Unele par desprinse dintr-o expoziție de artă contemporană.

Problema este că aspectul și gustul nu au întotdeauna aceeași opinie.

Vă recomand prudență.

Există preparate care promit enorm prin culoare și livrează foarte puțin prin gust.

Felurile principale plătesc tribut tradițiilor culinare locale: orez, năut, linte, fasole, pește și pui.

Pentru cei mai puțin aventuroși există o soluție diplomatică: standurile cu grătar și fripturi la cuptor.

Acceptabile.

Nu spectaculoase, dar suficient de familiare încât să nu provoace conflicte între stomac și convingeri.

PRĂJITURILE CARE ÎNOATĂ ȘI GUAVA CARE M-A CONVERTIT

Standul cu prăjituri este o experiență în sine.

Un carusel pentru copii, transformat în obiectiv gastronomic.

Torturi, creme, glazuri, culori imposibile și forme care par concepute pentru a impresiona aparatul foto înaintea papilelor gustative.

Multe îmi lasă impresia că provin din premixuri industriale.

Nu pretind că am făcut o expertiză de laborator. Este doar impresia unui consumator care încearcă să distingă între cofetărie și chimia aplicată.

Eu le-aș evita.

Dulciurile tradiționale oferă o alternativă mai interesantă, chiar dacă unele înoată disperate într-un sirop apos și lipicios.

Probabil că, în această parte a lumii, zahărul nu este doar ingredient, ci și o formă de ospitalitate.

Uneori, foarte insistentă.

Salvarea vine de la fructe.

Aici lucrurile se schimbă.

Curmale proaspete, smochine, fructe apetisante, expuse cu aceeași pricepere comercială, dar care nu mai au nevoie de prea multe artificii pentru a convinge.

Iar pentru mine, revelația a fost guava.

O puteți confunda, la prima vedere, cu o pară bine coaptă.

Dar aroma este cu totul aparte.

Un gust care mie mi-a amintit de pară, gutuie și ananas, într-o combinație pe care nu știu dacă aș putea să o descriu riguros.

Și nici nu vreau.

Există experiențe gastronomice care își pierd farmecul atunci când încerci să le explici prea mult.

Guava a fost una dintre ele.

Am plecat de la masă cu o concluzie modestă: uneori, cel mai interesant preparat dintr-un restaurant uriaș nu este pregătit de niciun bucătar.

Crește într-un copac.

**MOHAMED ȘI ORAȘUL ÎN CARE MARCAJELE RUTIERE SUNT FACULTATIVE*#

Seara am hotărât să părăsim resortul.

O decizie aparent banală, dar care, pentru turistul obișnuit cu universul controlat al hotelului, poate reprezenta un act de curaj.

Am plecat însoțiți de Mohamed, un localnic care avea să devină, pentru câteva ore, ghidul nostru și, fără să știe, personajul central al acestei povești.

Primul impact a fost vizual.

Resorturi luxoase, construcții aproape finalizate, altele abia începute. Schele, utilaje, muncitori, clădiri care par să răsară din pământ cu o viteză impresionantă.

Se construiește mult.

Se construiește repede.

Nu știu cât din această dezvoltare reprezintă prosperitate reală și cât reprezintă anticiparea unei prosperități viitoare.

Dar imaginea este spectaculoasă.

Traficul, în schimb, pare organizat după principii pe care educația mea rutieră europeană nu reușește să le descifreze.

Toată lumea claxonează.

Scurt. Des. Aproape cordial.

Marcajele de pe asfalt par mai degrabă recomandări artistice decât delimitări obligatorii.

Pietonii traversează unde doresc, când doresc și, aparent, fără să considere că viața lor depinde de această decizie.

Și totuși, nimeni nu pare nervos.

Nu văd gesturi agresive. Nu aud înjurături.

Sau poate aud, dar nu înțeleg.

Ceea ce, trebuie să recunosc, reprezintă un avantaj considerabil al necunoașterii limbii.

Mă întreb dacă nu cumva noi, europenii, am transformat circulația rutieră într-o problemă personală.

Aici, cel puțin din ceea ce văd, haosul pare acceptat ca o componentă firească a existenței.

Nu știu dacă este mai sigur.

Știu doar că oamenii par mai puțin preocupați să demonstreze că au dreptate.

MOSCHEEA, ASFINȚITUL ȘI MIROSUL CARE DISTRUGE POEZIA

Oprim în fața unei moschei.

Este ora asfințitului.

Se aude chemarea la rugăciune.

Pentru câteva clipe, am senzația că lumea din jur încetinește, iar orașul, cu toată agitația lui, capătă o solemnitate neașteptată.

O imagine aproape desprinsă dintr-un basm oriental.

Mă las cuprins de atmosferă.

Numai că realitatea are prostul obicei de a interveni exact atunci când începi să devii poetic.

Lângă moschee se află piața de pește.

Și, odată cu ea, un miros care nu manifestă nici cel mai mic respect pentru sensibilitățile mele literare.

Un miros puternic, persistent, obraznic.

Atât de obraznic încât imaginea idilică de mai devreme riscă să pară produsul unei minți bolnave.

Dar înarmați-vă cu răbdare.

Veți fi răsplătiți.

Piața este fascinantă.

Aglomerație, agitație, gălăgie.

Vânzători, cumpărători, mărfuri, negocieri și o diversitate de viețuitoare marine care îmi depășește serios cunoștințele.

Descopăr specii despre a căror existență nici măcar nu știam.

Privesc fascinat.

Mirosul nu a dispărut.

Doar că am decis să nu-i mai acord dreptul de a-mi organiza experiența.

Uneori, pentru a descoperi ceva frumos, trebuie să accepți și partea mai puțin parfumată a realității.

RESTAURANTUL ÎN CARE AȘTEPTAM SĂ FIU LOVIT CU O TIGAIE DE FONTĂ

Mohamed ne propune să mâncăm pește la un restaurant aflat peste drum.

Privesc locul.

Nu l-aș numi chiar restaurant.

Mai degrabă o încăpere modestă, cu câteva mese și scaune, lipsită de toate artificiile prin care industria ospitalității încearcă să ne convingă că suntem importanți.

Am intrat cu prudența unui om care se așteaptă să fie lovit după colț cu o tigaie de fontă.

Recunosc, prejudecățile mele turistice funcționau impecabil.

La intrare alegem peștele proaspăt, creveții și calamarul.

Un tânăr amabil și foarte agil cântărește produsele, apoi le duce într-o bucătărie deschisă, unde poți urmări întregul proces de preparare.

Nimic ascuns.

Nimic teatral.

Ne așezăm la masă.

Același tânăr întinde coli de hârtie albă și ne urează bun venit în engleză.

Un gest simplu, dar care are o naturalețe pe care uneori nu o găsești nici în restaurantele unde ospătarii sunt instruiți să zâmbească după proceduri precise.

Mohamed ne explică faptul că mulți tineri muncesc pentru a-și ajuta familiile, uneori sacrificând timp care ar putea fi dedicat educației.

Mă gândesc imediat la ai mei.

Nu, nici gând!

Ar fi de neconceput pentru ei.

Și mă surprind făcând ceea ce facem adesea când întâlnim o realitate diferită: comparăm fără să vrem.

Copiii noștri cresc într-o lume în care educația este considerată firească, iar munca timpurie pentru susținerea familiei pare o poveste din alte vremuri.

Aici, din cele relatate de Mohamed, lucrurile pot sta diferit.

Nu știu dacă este mai bine sau mai rău pentru fiecare dintre acești tineri.

Știu doar că diferența mă pune pe gânduri.

DESFRÂUL CULINAR ȘI TĂCEREA CELOR CINCI

După aproximativ o jumătate de oră, preparatele încep să sosească.

Și atunci se produce revelația.

Masa se umple de platouri metalice care poartă cu o îngâmfare perfect justificată o adevărată paradă culinară.

Pește gătit pe plită, cu condimente arăbești.

Creveți decorticați, rozalii, înghesuiți cuminți unii lângă alții.

Calamari crocanți la exterior și catifelați la interior.

Pește întreg, rumenit pe plită.

Salate, sosuri, pâine, lipii calde, hummus și vinete mici, umplute cu roșii și usturoi.

Ce mai!

Desfrâu total!

Totul este gătit impecabil.

Aromele, texturile, gusturile sunt incredibile.

Nu găsesc alt cuvânt.

Și nici nu simt nevoia să caut unul mai sofisticat.

Nimeni nu vorbește.

Mâncăm într-un fel de transă colectivă, întreruptă doar de gesturile prin care încercăm să ajungem la următorul preparat.

Rareori am experimentat asemenea gusturi.

Fără alcool, desigur.

Din difuzoare se aud recitări din Coran.

O combinație care, pentru mine, are ceva aproape ireal: o masă spectaculoasă, un restaurant modest, cinci oameni complet absorbiți de mâncare și, în fundal, solemnitatea unei tradiții religioase.

Mă gândesc la bufetul uriaș al hotelului.

La luminile atent calculate, la platourile etajate, la sutele de preparate care încearcă să te convingă că fericirea este inclusă în preț.

Și constat că, de această dată, fericirea gastronomică nu avea nevoie de decor.

Nici de marketing.

Doar de cineva care știa să gătească.

PATRUZECI DE EURO ȘI O EROARE CONTABILĂ

Ieșim treptat din starea de uimire.

Începem să vorbim, să comentăm, să lăudăm fiecare preparat.

Apoi vine nota.

Cinci persoane.

Pește, creveți, calamari, salate, sosuri, lipii și toate celelalte minunății.

Simt o emoție discretă.

Încep să calculez mental conținutul portofelului.

O operațiune pe care orice român responsabil o execută automat atunci când nota de plată urmează unui moment de entuziasm necontrolat.

Suma cade ca un baros.

40 de euro!

Rămân surprins.

Sigur au greșit undeva.

Și, într-adevăr, aveam dreptate.

Mohamed observă că pe notă figurau trei salate, deși comandaserăm numai două.

Așadar, chiar greșiseră.

În favoarea restaurantului.

Nu știu de ce, dar această mică eroare contabilă mi s-a părut aproape reconfortantă.

Era dovada că, dincolo de experiența culinară extraordinară, oamenii rămâneau oameni.

Am plătit cu sentimentul că suma era mai mult decât decentă.

Și, inevitabil, m-am gândit cât ar fi costat o asemenea aventură gastronomică acasă.

Am preferat să nu duc comparația până la capăt.

Eram în vacanță.

Și unele calcule riscă să strice digestia.

MOHAMED, AURUL MIRESEI ȘI PREȚUL UNEI VIEȚI NORMALE

Nu pot încheia această experiență fără să vorbesc despre Mohamed.

Tânărul nostru ghid s-a dovedit o adevărată revelație.

Educat, modest, îndatoritor, vorbește despre tradițiile locale cu o pasiune și o căldură care transformă conversația într-o experiență la fel de interesantă ca plimbarea prin oraș.

Îl ascult cu atenție.

Îmi spune că veniturile multor oameni sunt foarte mici și avansează cifra de aproximativ 150 de euro lunar ca reper salarial.

Nu știu cât de reprezentativă este această sumă pentru întreaga societate egipteană.

Dar pentru realitatea pe care o descrie Mohamed, cifra pare să aibă o greutate considerabilă.

Apoi ajungem la căsătorie.

Aici lucrurile se complică.

Din cele povestite de el, un tânăr care dorește să se căsătorească trebuie să strângă aur pentru viitoarea mireasă.

Și nu puțin.

Trebuie să aibă o locuință.

Un serviciu.

O anumită stabilitate materială.

Toate acestea într-o lume în care posibilitățile economice nu țin întotdeauna pasul cu așteptările sociale.

Greu.

Foarte greu.

Mă întreb cum poate un tânăr să construiască toate acestea fără să-și sacrifice o bună parte din tinerețe.

Și mă mai întreb dacă nu cumva fiecare societate inventează propriile obstacole în calea fericirii.

Unele cer aur.

Altele cer credite pe treizeci de ani.

Rezultatul poate fi surprinzător de asemănător.

UN APARTAMENT, DOUĂ SUTE DE EURO ȘI GEOGRAFIA FERICIRII

Mohamed ne vorbește și despre posibilitatea de a închiria un apartament cu aproximativ 150–200 de euro lunar, întreținerea inclusă.

Spune că mulți europeni, inclusiv români, aleg această variantă.

Lunile preferate ar fi octombrie, noiembrie, martie și aprilie.

Nu am verificat ofertele și nici nu știu cât de generalizate sunt aceste prețuri.

Dar ideea este seducătoare.

Să schimbi frigul, umezeala și zilele cenușii de acasă cu soarele Egiptului, la un cost care, cel puțin în relatarea lui Mohamed, pare accesibil.

Mă surprind calculând.

Din nou.

Se pare că, indiferent cât de departe pleacă, românul nu reușește să se despartă definitiv de aritmetica domestică.

Numai că, dincolo de chirii și prețuri, altceva începe să mă preocupe.

Mohamed.

Cum reușește acest tânăr să-și păstreze optimismul?

Cum poate vorbi cu atâta seninătate despre viață, despre muncă și despre viitor, în condițiile pe care tocmai mi le-a descris?

Și, mai ales, cum reușește să păstreze acea inocență pe care noi, europenii grăbiți, părem uneori hotărâți să o pierdem cât mai devreme?

FAMILIA, RESPECTUL ȘI LUMEA PE CARE AM LĂSAT-O ÎN URMĂ

Mohamed vorbește despre familie cu o afecțiune care mă impresionează.

Nu este doar ceea ce spune.

Este felul în care spune.

Vocea, gesturile, privirea, însuflețirea cu care își amintește de părinți.

Din toate răzbate, ca o aură luminoasă, respectul și recunoștința.

Frumos.

Și, în egală măsură, admirabil.

Din felul în care descrie relațiile familiale, înțeleg că autoritatea părinților ocupă un loc central în educația pe care a primit-o.

O răzvrătire din partea copilului, chiar și sub forma unui oftat, pare aproape de neconceput.

Îl ascult și mă gândesc la noi.

La societatea din care vin.

La felul în care am redefinit libertatea, autoritatea, obligațiile și relațiile dintre generații.

Nu sunt convins că toate schimbările reprezintă progres.

Am câștigat drepturi, libertăți, posibilități de alegere.

Dar mă întreb dacă, în această cursă permanentă către modernitate, nu am pierdut și ceva esențial.

Respectul firesc.

Recunoștința.

Sentimentul apartenenței.

Poate chiar o parte din sacralitatea familiei.

Știu că asemenea reflecții pot părea conservatoare, poate chiar incomode într-o lume care consideră orice tradiție suspectă dacă nu poate fi justificată printr-un argument contemporan.

Dar nu pretind că am descoperit un model social perfect.

Nu cunosc suficient societatea egipteană pentru asemenea concluzii.

Am cunoscut doar un tânăr.

Un tânăr care vorbește despre părinții lui cu o căldură pe care nu o poți confunda cu o formulă de politețe.

Și uneori un singur om este suficient pentru a-ți pune sub semnul întrebării propriile certitudini.

SEARA CARE COBOARĂ PESTE ORAȘ

Seara coboară catifelat peste oraș.

Briza ușoară aduce o răcoare plăcută, aproape o mângâiere după căldura zilei.

Forfota turiștilor s-a mai domolit.

Rămâne zgomotul traficului, întrerupt de câteva claxoane răzlețe.

Privesc orașul și încerc să-mi ordonez impresiile.

Dimineața mă aflam în fața unui bufet uriaș, încercând să înțeleg de ce omul mănâncă mai mult atunci când nu trebuie să plătească separat pentru fiecare farfurie.

Seara am ajuns într-un restaurant modest, lângă o piață de pește, unde am descoperit una dintre cele mai bune mese pe care le-am mâncat vreodată.

Dimineața observam mecanismele prin care abundența este transformată în spectacol comercial.

Seara ascultam un tânăr care vorbea despre muncă, familie, căsătorie și viitor cu o seninătate greu de explicat.

Două lumi.

Două feluri de a înțelege bogăția.

În prima, totul era inclus în preț.

În a doua, lucrurile cu adevărat importante nu figurau pe nota de plată.

Nu știu dacă aceasta este o concluzie filozofică sau doar efectul unei cine extraordinare.

Probabil câte puțin din amândouă.

Dar încep să înțeleg că vacanțele devin cu adevărat interesante atunci când încetezi să mai privești doar ceea ce ți se oferă și începi să observi ceea ce se întâmplă în jurul tău.

Aștept cu nerăbdare ziua de mâine.

Pe curând!