„OAMENII LEGII” – CÂND JURNALISMUL IRESPONSABIL RIDICĂ AUTORITATEA DEASUPRA CETĂȚEANULUI. MENTALITATEA PERICULOASĂ DIN SPATELE UNEI EXPRESII BANALIZATE

Când un polițist aplică o sancțiune nelegală, iar cetățeanul obține anularea ei în instanță, cine este, de fapt, «omul legii»? Polițistul care a încălcat legea sau cetățeanul care a reușit să restabilească legalitatea? Întrebarea dezvăluie contradicția unei expresii folosite frecvent în presa românească. În spatele formulei aparent inofensive «oamenii legii» se află riscul unei confuzii fundamentale: identificarea autorității cu legalitatea, a funcției publice cu superioritatea morală și a acuzației oficiale cu adevărul. Iar când aceeași presă îi prezintă pe reprezentanții autorității printr-o expresie asociată legii, dar pe cetățenii cercetați prin calificări care pot anticipa vinovăția, problema nu mai este doar lingvistică. Devine una de responsabilitate jurnalistică, echitate și cultură democratică.

## CINE ESTE OMUL LEGII CÂND AUTORITATEA ÎNCALCĂ LEGEA?

Un polițist sancționează un cetățean. Acesta contestă procesul-verbal și obține anularea sancțiunii printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Exemplul este ipotetic, dar juridic posibil.

În limbajul obișnuit al presei, polițistul este „omul legii”. Cetățeanul este persoana sancționată.

Dar după ce instanța constată nelegalitatea sancțiunii, cine a apărat efectiv legea?

Tocmai această întrebare dezvăluie o contradicție.

Expresia „omul legii” poate continua să desemneze reprezentantul autorității indiferent de legalitatea conduitei sale concrete. În schimb, cetățeanul care obține anularea unui act nelegal nu primește, în mod obișnuit, aceeași recunoaștere simbolică.

Dacă un polițist poate fi numit «omul legii» chiar și atunci când încalcă legea, înseamnă că expresia nu descrie neapărat respectarea legalității, ci apartenența la o categorie instituțională.

Aici începe problema.

Nu în dicționar, ci în reprezentarea publică a raportului dintre cetățean și putere.

## LEGEA NU ARE PROPRIETARI ȘI NICI OAMENI PRIVILEGIAȚI

Expresia „omul legii” este consacrată lingvistic. Dicționarele limbii române o recunosc inclusiv cu sensul de reprezentant al autorității de stat.

Prin urmare, nu este o greșeală gramaticală și nici o formulă interzisă juridic.

Dar utilizarea ei într-un context jurnalistic poate avea implicații care depășesc sensul convențional.

Constituția României stabilește, prin articolul 16 alineatul (2), că nimeni nu este mai presus de lege.

Articolul 1 alineatul (5) consacră obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.

Aceste dispoziții se aplică inclusiv persoanelor care exercită autoritatea publică.

Polițistul are competențe conferite de lege. Procurorul exercită atribuțiile Ministerului Public. Judecătorul înfăptuiește justiția, fiind independent și supus numai legii.

Niciuna dintre aceste funcții nu conferă titularului monopolul legalității.

Legea nu devine mai obligatorie când este invocată de un polițist și nici mai puțin obligatorie când este invocată de cetățean împotriva polițistului.

De altfel, Curtea Constituțională a subliniat, prin Decizia nr. 1/1995, că autoritățile publice nu beneficiază de autonomie față de drept.

Este un principiu esențial: puterea publică există în cadrul ordinii juridice, nu deasupra ei.

## CONFISCAREA SIMBOLICĂ A LEGII: CÂND FUNCȚIA DEVINE O PREZUMȚIE DE CORECTITUDINE

Legea are autoritate normativă. Ea stabilește drepturi, obligații, competențe și sancțiuni.

Când o persoană este identificată repetat cu legea însăși, prestigiul simbolic al acesteia poate fi transferat asupra funcției și titularului ei.

Polițistul riscă să nu mai fie perceput doar ca reprezentant al unei instituții, ci ca întruchipare a legalității.

Procurorul poate fi perceput nu doar ca autor al unei acuzații ce trebuie dovedită, ci ca deținător al adevărului.

Iar cetățeanul care contestă autoritatea poate fi privit, în anumite împrejurări, ca adversar al ordinii juridice.

Aceste efecte nu sunt demonstrate automat prin simpla utilizare a expresiei. Ele reprezintă riscuri ale unui discurs public care idealizează autoritatea.

Dar tocmai această distincție merită examinată.

Funcția publică nu este o prezumție absolută de corectitudine. Competența nu înseamnă infailibilitate. Iar autoritatea nu transformă un act nelegal într-unul legal.

O societate democratică nu trebuie să înlocuiască verificarea actelor cu admirația pentru funcțiile celor care le emit.

## CETĂȚEANUL CARE CONTESTĂ UN ABUZ POATE FI TOCMAI APĂRĂTORUL LEGII

Într-un stat de drept, respectarea legii nu presupune acceptarea necondiționată a oricărei conduite a autorității.

Cetățeanul trebuie să respecte obligațiile legale și dispozițiile emise în mod legal de instituțiile competente.

Dar are și dreptul de a contesta actele nelegale.

Poate solicita anularea unei sancțiuni contravenționale.

Poate contesta o măsură procesuală, în condițiile legii.

Poate cere anularea unui act administrativ.

Poate solicita repararea unui prejudiciu produs de o autoritate publică.

Articolul 52 din Constituție consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a solicita, în condițiile prevăzute de lege, recunoașterea dreptului ori interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Prin urmare, autoritatea poate fi ea însăși sursa unei încălcări a legii.

Uneori, tocmai cetățeanul care se opune autorității apără legea împotriva celui însărcinat să o aplice.

Acest adevăr ar trebui să ocupe un loc central în educația juridică și în jurnalismul responsabil.

## AUTORITATEA NU ESTE O CASTĂ SUPERIOARĂ CETĂȚEANULUI

Articolul 2 din Constituție stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român, exercitată prin mecanismele constituționale prevăzute de text.

Această dispoziție nu înseamnă că fiecare cetățean exercită individual suveranitatea sau că poate ignora dispozițiile legale ale autorităților.

Ea confirmă însă fundamentul democratic al puterii publice.

Instituțiile statului nu există în virtutea unei superiorități naturale a titularilor funcțiilor publice.

Competențele lor sunt stabilite și limitate juridic.

Cetățeanul este titular de drepturi și obligații, nu un simplu obiect al intervenției instituționale.

Autoritatea publică primește competențe de la lege, nu dreptul de a se identifica personal cu legea.

Iar respectul pentru funcție nu trebuie confundat cu supunerea necritică față de persoana care o exercită.

## CÂND AUTORITATEA PRIMEȘTE UN NUME ONORANT, IAR CETĂȚEANUL PRIMEȘTE O ETICHETĂ INCRIMINATOARE

Aici apare una dintre cele mai importante probleme ale limbajului jurnalistic.

În anumite relatări, reprezentanții autorității sunt prezentați drept „oamenii legii”, în timp ce persoanele cercetate sunt descrise prin termeni care pot sugera vinovăția înaintea unei hotărâri definitive.

Se poate crea astfel o asimetrie simbolică.

Autoritatea este asociată cu legalitatea.

Persoana cercetată este asociată cu infracțiunea.

Iar publicul primește, uneori, o poveste în care rolurile morale par deja distribuite înaintea judecății.

Problema nu este că fiecare utilizare a expresiei „oamenii legii” ar fi abuzivă.

Problema apare când jurnalistul folosește formule onorante pentru autoritate, dar abandonează prudența juridică în descrierea persoanelor vizate de anchetă.

Autoritatea nu trebuie prezentată ca infailibilă, iar persoana cercetată nu trebuie prezentată ca vinovată înainte ca vinovăția să fie stabilită potrivit legii.

Aceeași exigență de precizie trebuie aplicată ambelor părți ale relatării.

## EXEMPLE DIN PRESA ROMÂNEASCĂ: CÂND LIMBAJUL AUTORITĂȚII DEVINE LIMBAJUL ȘTIRII

Expresia „oamenii legii” nu este folosită exclusiv de jurnaliști.

La 24 februarie 2012, Ministerul Afacerilor Interne a publicat un comunicat intitulat „Suspect de cămătărie şi şantaj, prins în flagrant de oamenii legii”.

În corpul comunicatului erau identificate structurile de poliție implicate, ceea ce arată că informația putea fi prezentată și printr-o formulare instituțională precisă.

Un exemplu mai recent apare într-un articol Digi24 publicat la 10 februarie 2026, despre intervenția a trei polițiști într-o scară de bloc din Constanța.

Relatarea folosește expresia „oamenii legii”, dar prezintă și acuzația bărbatului implicat, care susținea că polițiștii ar fi pătruns abuziv în locuința sa. Publicația consemnează și poziția poliției, care contesta această afirmație.

Exemplul este important tocmai pentru că relatarea include versiuni contradictorii.

Nu demonstrează o încălcare jurnalistică.

Arată însă că expresia „oamenii legii” poate fi utilizată chiar într-un context în care legalitatea conduitei reprezentanților autorității este disputată.

Aceasta este contradicția semantică asupra căreia merită reflectat.

Când legalitatea unei intervenții este contestată, jurnalistul ar trebui să fie preocupat mai ales de identificarea faptelor, a instituțiilor și a probelor, nu de reproducerea automată a unei formule care asociază autoritatea cu legea.

Exemplele identificate confirmă utilizarea expresiei în comunicarea oficială și în presa românească, dar nu constituie o cercetare statistică reprezentativă asupra tuturor publicațiilor.

## PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE NU POATE FI ÎNLOCUITĂ CU PREZUMȚIA CĂ AUTORITATEA ARE DREPTATE

În jurnalismul despre anchete penale, precizia terminologică este esențială.

Un suspect nu este un condamnat.

Un inculpat nu este automat vinovat.

O măsură preventivă nu reprezintă o hotărâre definitivă asupra vinovăției.

Articolul 23 alineatul (11) din Constituție consacră prezumția de nevinovăție.

Articolul 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului protejează aceeași garanție.

Directiva (UE) 2016/343 reglementează, prin articolul 4, referirile publice la vinovăție făcute de autorități, iar prin articolul 5, prezentarea persoanelor suspectate sau acuzate prin utilizarea măsurilor de constrângere fizică, în condițiile prevăzute de directivă.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cauzele *Allenet de Ribemont împotriva Franței* și *Samoilă și Cionca împotriva României*, confirmă importanța juridică a declarațiilor publice care anticipează vinovăția.

Aceste norme nu interzic sintagma „oamenii legii”.

Ele arată însă că limbajul public despre anchete și vinovăție poate avea consecințe juridice.

Acuzația nu devine adevăr pentru că este formulată de un procuror. Suspiciunea nu devine condamnare pentru că este prezentată spectaculos la televizor.

## SPECTACOLUL ANCHETEI ȘI CONDAMNAREA PUBLICĂ A CELUI CARE POATE FI ACHITAT

Uneori, relatările despre anchete penale depășesc informarea și se transformă în spectacol.

Imagini cu persoane încătușate sunt difuzate repetat.

Titlurile folosesc calificări incriminatoare.

Fotografiile și datele personale ale celor cercetați sunt expuse public.

Comentariile amplifică acuzațiile, iar persoanele vizate sunt tratate social ca și cum vinovăția lor ar fi fost deja stabilită.

Ulterior, unele dintre acestea pot fi achitate.

Achitarea nu dovedește automat că ancheta a fost abuzivă sau că toate relatările jurnalistice au fost ilicite.

Dar poate evidenția gravitatea afirmațiilor prin care vinovăția fusese prezentată prematur ca certitudine.

Cine răspunde pentru reputația afectată?

Cine repară prejudiciile provocate de afirmațiile neadevărate?

Cine răspunde pentru umilirea publică a unei persoane care beneficia de prezumția de nevinovăție?

Răspunsurile juridice depind de circumstanțele concrete și de condițiile răspunderii civile, disciplinare ori penale, după caz.

Dar întrebările sunt legitime și din perspectiva eticii jurnalistice.

O achitare poate înlătura acuzația penală, dar nu poate șterge automat condamnarea socială produsă de o presă care a confundat suspiciunea cu vinovăția.

## CINE RĂSPUNDE CÂND «OAMENII LEGII» ÎNCALCĂ LEGEA?

Expresia generică poate estompa responsabilitatea instituțională.

„Oamenii legii au efectuat percheziții.”

„Oamenii legii au ridicat mai multe persoane.”

„Oamenii legii au dispus măsuri.”

Cine, mai exact?

Ce instituție a acționat?

Cine a dispus măsura și cine a executat-o?

În baza cărui act procedural?

Aceste informații sunt necesare pentru înțelegerea legalității intervenției.

Dacă o măsură este constatată nelegală, răspunderea nu poate fi analizată în raport cu o abstracțiune jurnalistică.

Ea presupune identificarea actelor, faptelor, competențelor și persoanelor implicate.

Presa nu trebuie să ascundă responsabilitatea autorității în spatele unei formule colective. Trebuie să explice cine a exercitat puterea, în ce condiții și sub controlul căror mecanisme juridice.

## RESPECTUL PENTRU LEGE NU ÎNSEAMNĂ OBE­DIENȚĂ FAȚĂ DE FUNCȚIONAR

O societate democratică are nevoie de instituții capabile să aplice legea.

Dar are nevoie și de cetățeni care cunosc limitele puterii publice.

Respectul pentru poliție nu presupune ignorarea abuzurilor polițienești.

Respectul pentru justiție nu presupune interzicerea criticii hotărârilor judecătorești.

Respectul pentru procurori nu presupune acceptarea automată a acuzațiilor.

Iar contestarea legală a unui act al autorității nu reprezintă, prin ea însăși, ostilitate față de stat.

Riscul apare atunci când discursul public transformă autoritatea într-o prezumție de corectitudine și critica într-o presupusă manifestare de nesupunere.

Respectul pentru lege este o obligație civică. Supunerea necondiționată față de orice manifestare a autorității nu este.

Jurnalismul responsabil trebuie să explice această diferență.

## LEGEA NU POARTĂ UNIFORMĂ, NU ARE LEGITIMAȚIE ȘI NU APARȚINE NIMĂNUI

Expresia „oamenii legii” nu trebuie interzisă și nici declarată neconstituțională printr-o interpretare artificială.

Dar utilizarea ei necritică, în relatări care confundă autoritatea cu legalitatea, merită examinată.

Într-un stat de drept, polițistul nu este legea. Procurorul nu este legea. Judecătorul nu este legea.

Nici ministrul, nici primarul, nici parlamentarul și niciun alt titular al puterii publice nu este legea.

Fiecare exercită competențe și are obligația de a respecta normele juridice aplicabile funcției sale.

Iar cetățeanul care contestă un act nelegal nu devine adversarul legalității.

Poate fi tocmai persoana care contribuie la restabilirea ei.

Legea nu poartă uniformă. Nu are legitimație de serviciu. Nu poartă robă și nu are grade profesionale. Nu aparține polițiștilor, procurorilor, judecătorilor sau politicienilor. Ea este obligatorie pentru toți, inclusiv pentru cei care exercită autoritatea publică.

Într-un stat de drept, funcția nu ține locul adevărului, autoritatea nu ține locul legalității, iar cetățeanul care contestă un abuz nu este adversarul legii, ci poate fi tocmai apărătorul ei.

Legea trebuie respectată. Autoritatea trebuie verificată. Iar jurnalismul trebuie să știe diferența.

Redacția HEMEIUȘ 100% ONLINE

(Surse: 1. Constituția României, art. 1, 2, 16, 21, 23, 30, 52 și 124, Portalul Legislativ, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/47355; 2. Curtea Constituțională, Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 1995, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/5628; 3. Directiva (UE) 2016/343, art. 3–5, https://eur-lex.europa.eu/eli/dir/2016/343/oj; 4. Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6, 8 și 10; 5. CEDO, *Allenet de Ribemont împotriva Franței*, hotărârea din 10 februarie 1995; 6. CEDO, *Samoilă și Cionca împotriva României*, hotărârea din 4 martie 2008; 7. Codul de procedură penală, art. 4 și 5; 8. DEX 2009 și Micul dicționar academic, expresia „omul legii”, https://dexonline.ro; 9. Ministerul Afacerilor Interne, „Suspect de cămătărie şi şantaj, prins în flagrant de oamenii legii”, 24 februarie 2012, https://www.mai.gov.ro/suspect-de-camatarie-si-santaj-prins-in-flagrant-de-oamenii-legii/; 10. Digi24, „Trei polițiști au fost atacați de un bărbat într-o scară de bloc”, 10 februarie 2026, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/video-trei-politisti-au-fost-atacati-de-un-barbat-intr-o-scara-de-bloc-fosta-partenera-a-tanarului-sunase-la-112-3625243;)