PARVENITUL CU STEA ȘI BOMBARDIERUL CU ELICĂ

BMW, MERCEDES ȘI TEATRUL STATUTULUI PE ȘOSELELE ROMÂNIEI

Tudor AURELIAN

Sunt lucruri pe care nu le înveți din statistici, ci din repetiția zilnică a acelorași scene.

Conduci. Respecți viteza. Păstrezi distanța. Semnalizezi. În față este coloană, la câteva sute de metri se vede semaforul, nimeni nu are unde să se ducă. Și atunci apare el în oglinda retrovizoare.

Se lipește de bara ta. Dă flash-uri. Se mută când spre stânga, când spre dreapta, de parcă simpla ta prezență pe asfalt ar fi o ofensă personală. Mesajul este limpede, chiar dacă nu se aude niciun cuvânt: trebuie să te dai la o parte. El trebuie să treacă.

Iar în multe dintre scenele care mi-au rămas în memorie, pe capotă apare una dintre cele două embleme devenite aproape personaje ale traficului românesc: steaua Mercedes sau sigla BMW.

Aici trebuie făcută însă o precizare înainte de orice judecată. Nu am o statistică din care să rezulte că proprietarii de BMW sau Mercedes conduc mai agresiv decât ceilalți. Experiența personală nu poate demonstra așa ceva. Ar fi la fel de absurd să transformi câteva sute de întâlniri din trafic într-o lege sociologică precum ar fi să susții că orice șofer de Dacie este prudent doar pentru că ai întâlnit câțiva.

Eseul acesta nu este despre vinovăția unor mărci și nici despre caracterul colectiv al proprietarilor lor. Este despre momentul în care automobilul încetează să mai fie doar automobil și devine instrument de reprezentare socială. Despre felul în care puterea motorului poate fi confundată cu puterea asupra celorlalți. Și despre o Românie în care, uneori, statutul trebuie nu doar avut, ci văzut, auzit și, dacă se poate, simțit de toți cei din jur.

MAȘINA CARE NU MAI ESTE DOAR MAȘINĂ

BMW și Mercedes produc automobile performante, confortabile și sofisticate. Calitatea unei mașini nu poate fi judecată după manierele celui care o conduce. Problema începe atunci când omul îi atribuie automobilului o funcție pe care inginerii nu au proiectat-o.

Într-o parte a societății românești, mașina nu mai este doar mijloc de transport. Devine carte de vizită, certificat improvizat de reușită, declarație de avere și, uneori, argument de autoritate. Nu mai spune doar „mă deplasez cu această mașină”, ci „privește cine sunt”.

Automobilul preia sarcina biografiei.

Nu mai trebuie să știi ce a construit omul, ce profesie are, câtă cultură posedă, cum se poartă cu ceilalți sau prin ce mijloace și-a dobândit prosperitatea. Pentru câteva secunde, toate aceste întrebări pot fi înlocuite de o emblemă. Steaua. Elica. Caroseria. Sunetul motorului.

Fenomenul nu este nou și nici exclusiv românesc. Sociologul și economistul Thorstein Veblen descria încă din 1899, în lucrarea „The Theory of the Leisure Class”, mecanismul consumului ostentativ: folosirea bunurilor nu numai pentru utilitatea lor, ci și pentru prestigiul pe care îl pot comunica celorlalți.

Automobilul premium poate deveni un asemenea bun atunci când valoarea sa simbolică ajunge să conteze mai mult decât funcția practică. Mașina transportă astfel nu doar oameni, ci și ambiții sociale și nevoia de recunoaștere.

STATUTUL CARE TREBUIE VĂZUT

Există oameni cu bani care nu simt nevoia să demonstreze nimic. Și există oameni pentru care valoarea unui obiect pare să scadă dacă ceilalți nu află cât a costat.

Ceasul trebuie remarcat. Telefonul trebuie așezat pe masă. Marca hainei trebuie să poată fi citită. Mașina trebuie oprită cât mai aproape de intrare, eventual într-un loc din care poate fi admirată de toată terasa.

Succesul discret nu folosește la mare lucru într-o asemenea economie a privirii. Dacă nu este văzut, aproape că nu există.

Aici apar cele două personaje ale acestui eseu. Nu doi proprietari reali, nu două categorii de șoferi definite statistic, ci două caricaturi ale aceleiași tentații: aceea de a transforma automobilul într-o dovadă de superioritate.

Unul caută recunoașterea prin prestigiu și solemnitate. Celălalt, prin zgomot, viteză și demonstrație. Primul ar vrea ca lumea să-i observe sosirea. Al doilea, să-i simtă trecerea.

În ambele cazuri, automobilul este chemat să spună ceea ce omul nu reușește sau nu dorește să demonstreze prin propriul comportament.

DRUMUL, ACEASTĂ DEMOCRAȚIE DE CÂȚIVA METRI

Traficul are ceva profund egalitar. Un profesor, un medic, un muncitor, un antreprenor, un pensionar, un parlamentar și un milionar pot ajunge unul lângă altul la același semafor.

Acolo, pentru câteva zeci de secunde, averea nu mai poate cumpăra verdele. Linia continuă este aceeași pentru toți. Prioritatea nu se modifică în funcție de prețul mașinii. Indicatorul „cedează trecerea” nu verifică înainte venitul șoferului.

Drumul public este unul dintre locurile în care ierarhiile sociale ar trebui suspendate. Tocmai de aceea devine interesant șoferul care pare să nu suporte această egalitate.

Dacă are o mașină mai puternică, se comportă ca și cum ar trebui să treacă. Dacă automobilul lui costă mai mult, banda din față pare să i se cuvină. Dacă nu te retragi suficient de repede, apar flash-urile. Dacă există coloană, începe slalomul.

Depășește două mașini, apoi trei, apoi se strecoară forțat între altele, pentru ca după câteva minute să-l întâlnești din nou la același semafor.

Câștigul de timp poate fi ridicol. Dar poate că timpul nici nu era miza. Miza părea să fie demonstrația. Pentru câteva sute de metri, cineva trebuia să știe cine este șeful.

Cel intimidat nu participă însă voluntar la spectacol. Este obligat să urmărească simultan drumul, distanța față de mașina din față și comportamentul imprevizibil al celui din spate. O frânare bruscă, o schimbare de bandă sau o reacție de panică pot transforma demonstrația de superioritate într-un pericol real.

În acel moment, ostentația încetează să mai fie doar o problemă de gust. Devine o problemă de siguranță.

BOMBARDIERUL CU ELICĂ

Româna contemporană a produs un personaj de folclor urban: „bombardierul”. Nu este o categorie sociologică și cu atât mai puțin una juridică. Este o caricatură colectivă, alcătuită din ostentație, zgomot, agresivitate și convingerea că regulile îi privesc mai ales pe ceilalți.

Personajului îi trebuie recuzită. Haine recognoscibile. Un telefon recognoscibil. Un ceas recognoscibil. Și, inevitabil, o mașină recognoscibilă.

În stereotipul popular evocat aici, BMW-ul ocupă un loc aparte: imagine sportivă, motoare puternice, design agresiv și o emblemă pe care o recunoști dintr-o privire.

Bombardierul nu caută neapărat solemnitatea prestigiului. El caută efectul imediat. Accelerația care întoarce capete. Motorul care acoperă conversațiile. Depășirea care îi obligă pe ceilalți să frâneze.

Nu vrea doar să fie remarcat, ci să producă o reacție.

În acest personaj caricatural, mașina nu este atât un blazon, cât un instrument de spectacol. Puterea trebuie demonstrată în mișcare, prin zgomot și prin ocuparea agresivă a spațiului.

Aici apare nedreptatea făcută mărcii. Un automobil proiectat pentru performanță ajunge să fie folosit, în stereotipul nostru social, drept decor pentru un spectacol de masculinitate stridentă. Ingineria devine recuzită.

Dar stereotipul poate deforma și privirea celui care observă. Un șofer agresiv într-un BMW este memorat imediat, pentru că pare să confirme povestea deja cunoscută. Un șofer civilizat într-un BMW poate trece neobservat.

Este mecanismul numit în psihologie „bias de confirmare”: observăm și reținem mai ușor ceea ce ne întărește convingerile.

Nu doar șoferul își poate construi personajul. Și privitorul îl poate construi pentru el.

PARVENITUL CU STEA

Mercedesul poartă, în imaginarul social evocat aici, o mitologie diferită. Dacă bombardierul cu elică vrea să fie remarcat prin mișcare, parvenitul cu stea preferă să fie recunoscut prin poziție.

Nu are întotdeauna nevoie să accelereze. Uneori îi este suficient să oprească exact unde nu trebuie.

În fața intrării. Pe trotuar. În apropierea terasei. În locul din care mașina poate fi văzută, iar prezența lui nu poate fi ignorată.

Este automobilul omului care dorește să pară important. Omul pentru care se deschide poarta, se eliberează locul și se face o excepție. Omul care spune „stau doar două minute” cu aerul celui convins că timpul său are un regim juridic special.

În România postcomunistă, automobilul occidental scump a putut funcționa și ca vitrină a reușitei. După decenii de acces limitat la numeroase bunuri occidentale, libertatea de consum a oferit și posibilitatea transformării obiectelor în semne vizibile ale ascensiunii sociale.

Aceasta este una dintre interpretările posibile ale consumului ostentativ, nu o explicație universală a alegerilor făcute de proprietarii de automobile premium.

Posesia unui bun nu este echivalentă cu dobândirea prestigiului moral. Iar prosperitatea, oricât de legitimă, nu produce automat educație, competență sau respect pentru ceilalți.

Parvenitul din această caricatură nu cumpără doar confort. Cumpără confirmare.

Steaua de pe capotă devine, în propria lui poveste, un fel de blazon. Nu îl interesează numai unde ajunge, ci și cine observă că a sosit.

CÂND LEASINGUL DEVINE TITLU NOBILIAR

Vechile aristocrații aveau blazoane. Noua aristocrație improvizată are grile cromate.

Altădată, statutul se sprijinea pe nume, proprietate, educație, profesie, funcție sau genealogie. Astăzi, aparența lui poate fi cumpărată mult mai repede. Uneori în leasing.

Privitorul vede caroseria, nu contractul de finanțare. Vede steaua, nu soldul contului. Vede BMW-ul, nu competența, caracterul sau povestea celui de la volan.

În câteva secunde, obiectul construiește o identitate provizorie.

Leasingul este, desigur, un instrument financiar obișnuit, nu un indiciu de parvenitism. Ironia nu privește modalitatea de plată, ci pretenția că simpla posesie a automobilului ar putea demonstra superioritatea personală.

Nu mai contează atât ce ai realizat, ci ce reușești să-i faci pe ceilalți să creadă că ai realizat.

Mașina trebuie să vorbească înaintea omului.

CE MĂ DERANJEAZĂ, DE FAPT

Nu marca, motorul, prețul. Nu succesul celui care își permite o mașină bună.

Mă deranjează transformarea banului într-o presupusă autorizație de a-i trata pe ceilalți ca obstacole. Mă deranjează ideea că trei sute sau cinci sute de cai-putere ar putea produce un drept suplimentar asupra drumului public.

Mă deranjează omul care confundă prețul mașinii cu propria valoare. Și mai ales cel care încearcă să cumpere, odată cu automobilul, respectul celorlalți.

Respectul nu vine standard. Nu figurează în lista de dotări. Nu se comandă cu tapițerie de piele, jante mai mari sau pachet sport.

Poți conduce o mașină de o sută de mii de euro și să fii un om meschin. Poți conduce una veche de douăzeci de ani și să ai o eleganță pe care niciun showroom nu o poate vinde.

Poți avea sute de cai-putere sub capotă și foarte puțină civilizație în comportament. Și poți conduce cea mai modestă mașină din coloană, dar să lași pietonul să traverseze, să semnalizezi, să păstrezi distanța, să nu blochezi intersecția și să nu transformi șoseaua într-o prelungire a propriului ego.

Adevăratul lux, în trafic, nu este automobilul. Este autocontrolul.

STEAUA ȘI ELICA NU AU NICIO VINĂ

Aici se află, poate, ironia întregii povești. Mercedes și BMW fac mașini. Atât.

Nu livrează rang social în portbagaj și nici prioritate în torpedou. Nicăieri în manualul de utilizare nu scrie că proprietarul primește dreptul de a intimida alți șoferi.

Steaua nu conferă titlu nobiliar. Elica nu anulează linia continuă. Caii-putere nu votează în intersecție.

Toate privilegiile acestea imaginare sunt instalate ulterior, în mintea celui care le revendică.

Există șoferi exemplari în automobile foarte scumpe și șoferi agresivi în mașini ieftine. Prostul gust, aroganța și lipsa de educație rutieră nu au siglă proprie.

Și nici comportamentul agresiv nu dovedește, prin el însuși, dorința de afirmare socială. Unii șoferi pot fi grăbiți, impulsivi, neatenți sau pur și simplu indiferenți față de ceilalți. Motivațiile lor nu pot fi stabilite dintr-o privire în oglinda retrovizoare.

Dar atunci când automobilul este folosit deliberat pentru intimidare sau afișarea superiorității, problema nu mai ține de marcă, ci de raportul omului cu ceilalți.

Iar noi am proiectat mult asupra mașinii. Bani. Reușită. Masculinitate. Putere. Ascensiune. Invidie. Respect.

ROMÂNIA DIN OGLINDA RETROVIZOARE

De aceea, când văd din nou în oglindă farurile lipite de mine și flash-urile unui șofer care vrea să treacă deși toată coloana merge în același ritm, încerc să nu mai judec marca.

Mă uit la scenă.

Un om încearcă să-i comunice altui om, prin lumină, zgomot și cai-putere, că timpul lui valorează mai mult.

Nu știu dacă îl împinge graba, orgoliul sau simpla lipsă de considerație. Știu însă că prețul mașinii nu îi conferă niciun drept suplimentar asupra drumului.

Aici începe subiectul adevărat. Nu BMW. Nu Mercedes. Ci tentația de a transforma avantajul material într-o ierarhie între oameni.

Într-o societate în care respectul se câștigă greu — prin competență, caracter, educație și felul în care îi tratezi pe ceilalți — aparența prestigiului poate fi obținută mult mai repede.

Uneori vine cu stea. Alteori cu elică.

Și poate că tocmai de aceea semaforul roșu are o ironie pe care nicio reclamă auto nu ar îndrăzni să o folosească.

După toate depășirile, flash-urile, accelerațiile și demonstrațiile de forță, ajungem adesea din nou unul lângă altul.

El în mașina lui. Eu în a mea. Și pentru câteva zeci de secunde stăm amândoi pe loc.

Atunci dispare zgomotul. Rămâne omul.

Iar emblema de pe capotă valorează exact cât a valorat întotdeauna: o bucată de metal.