PULCHERIA, PRINȚESA CARE A LĂSAT SATULUI HEMEIUȘ O ȘCOALĂ ȘI-ȘI PETRECE VEȘNICIA ÎN BISERICA LUI. MORMÂNTUL PRINȚESEI CANTACUZINO, LOCUL UNDE ISTORIA SE ÎNTOARCE ACASĂ

Fulga-Florina POPA-ROMAN

La Hemeiuș, povestea unei prințese care a trăit numai 25 de ani nu începe cu un palat și nu se termină cu un mormânt. Începe cu o școală, continuă cu un castel și ajunge până la o biserică în care se păstrează amintirea unei femei ce a legat destinul unei comunități moldovenești de aristocrația europeană. Pulcheria Cantacuzino a avut o viață scurtă, dar inițiativa sa educațională a continuat să folosească satului mult după moartea ei. Astăzi, cea mai importantă întrebare nu este cât de bogată a fost prințesa, ci ce a rămas comunității din ceea ce a făcut.

UN MORMÂNT CARE SPUNE MAI MULT DESPRE HEMEIUȘ DECÂT DESPRE ARISTOCRAȚIE

În Hemeiuș există un loc unde istoria unei familii princiare europene se întâlnește cu viața religioasă a unei comunități moldovenești.

Nu este Castelul Roșu, cu turnul său circular și arhitectura inspirată de mai multe tradiții europene.

Este biserica ortodoxă cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

Aici se află mormântul Pulcheriei Cantacuzino-Pașcanu, cunoscută după căsătorie și sub numele de Pulcheria von Sayn-Wittgenstein-Berleburg.

Prezența mormântului este consemnată și de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului.

Într-o relatare publicată în decembrie 2022, instituția bisericească a prezentat vizita unui grup de elevi la parohia din Hemeiuș, unde copiilor le-au fost oferite informații despre prințesă și despre locul în care aceasta este înmormântată.

Mormântul nu este, așadar, numai un element al tradiției orale locale. El face parte din memoria istorică prezentată public de instituția eparhială.

Există însă o diferență între a cunoaște locul înmormântării și a demonstra că persoana înhumată și-a ales personal acel loc. Nu am identificat o dispoziție testamentară sau un alt document direct care să confirme că Pulcheria a cerut să fie înmormântată în această biserică. Titlul articolului exprimă, printr-o formulă literară, faptul că prințesa își are locul de odihnă în biserica Hemeiușului, nu existența unei voințe testamentare dovedite.

Dincolo de această distincție, mormântul are o semnificație istorică aparte.

O femeie care a aparținut unei familii cu legături aristocratice europene a rămas, după moarte, în comunitatea rurală în care susținuse una dintre cele mai importante inițiative ale sale.

Iar aceasta nu a fost o construcție destinată fastului nobiliar.

A fost o școală.

O VIAȚĂ DE 25 DE ANI. O ȘCOALĂ CU O ISTORIE MULT MAI LUNGĂ

Potrivit istoricului publicat de Primăria Hemeiuș, Pulcheria Cantacuzino s-a născut în anul 1840 și a murit în 1865.

Provenea din familia Cantacuzino, legată prin căsătorie de familia Pașcanu și de fosta moșie Fântânele.

Lucica Pașcanu s-a căsătorit cu principele Neculai Cantacuzino, iar domeniul Fântânele a intrat în patrimoniul familiei.

Moșia a fost atribuită ulterior Pulcheriei.

Prințesa a primit o educație aleasă și, potrivit istoricului administrației locale, a studiat la Viena.

După întoarcerea în Moldova, s-a stabilit pe domeniul familial.

Într-o epocă în care educația copiilor de la sate nu beneficia de infrastructura școlară de astăzi, Pulcheria a contribuit la organizarea învățământului local.

Acesta este unul dintre cele mai importante fapte documentate ale vieții sale.

Nu vorbim doar despre un gest de caritate ocazională.

Documentele istorice prezentate de instituțiile locale îi atribuie înființarea și finanțarea unei școli, asigurarea spațiului de învățământ și implicarea în desfășurarea activității școlare.

Iar ceea ce face povestea neobișnuită este disproporția dintre durata vieții prințesei și durata folosirii clădirii pentru educație.

Pulcheria a murit în 1865.

Școala organizată cu sprijinul său a continuat să funcționeze în clădirea respectivă până în anul 1940, potrivit documentației instituționale.

Un om poate trăi numai 25 de ani și poate lăsa în urmă o instituție care servește comunității timp de multe decenii.

În cazul Pulcheriei, această diferență este esența moștenirii sale.

1858, 1859 SAU 1861? TREI REPERE DIN ISTORIA PRIMEI ȘCOLI

Documentele publicate despre începuturile învățământului din Hemeiuș nu indică toate aceeași dată.

Cronologia publicată de Școala Gimnazială „Grigore Tăbăcaru” menționează înființarea primei școli mixte în anul 1858, fondată și finanțată de Pulcheria Cantacuzino.

Este menționat și primul învățător: preotul Vasile Mascan.

În aceeași documentație instituțională, nota introductivă indică anul 1861 pentru prima școală primară, cu 18 elevi înscriși.

Pagina dedicată educației de pe site-ul Primăriei Hemeiuș situează înființarea unei școli sătești în anul 1859.

Tot Primăria oferă informații detaliate despre funcționarea școlii în anul 1861.

Cele trei repere nu trebuie amestecate.

Anul 1858 poate reprezenta începutul activității educaționale organizate, anul 1859 poate reflecta o altă etapă de instituționalizare, iar anul 1861 este documentat prin descrierea clădirii și a efectivului de elevi.

Aceasta este însă numai o posibilă explicație cronologică, nu o concluzie demonstrată prin documente primare.

Pentru stabilirea exactă a succesiunii ar fi necesară confruntarea dosarelor școlare și administrative ale epocii.

Ceea ce rezultă fără echivoc din sursele instituționale este contribuția Pulcheriei la începuturile învățământului organizat din Hemeiuș, în perioada 1858–1861.

Și, mai important, faptul că această contribuție poate fi descrisă prin elemente materiale concrete.

CINCI BĂNCI, ȘASE HĂRȚI, O TABLĂ ȘI O PRINȚESĂ CARE VENEA LA EXAMENE

Prezentarea publicată de Primăria Hemeiuș permite o reconstituire surprinzător de precisă a condițiilor în care funcționa prima școală.

Pulcheria pusese la dispoziție o casă cu etaj.

La parter exista o singură încăpere destinată cursurilor, cu o capacitate indicată de aproximativ 50 de elevi.

La etaj se aflau trei camere în care locuia învățătorul.

Mobilierul și materialele didactice erau modeste.

Cinci bănci.

O tablă.

O numărătoare.

Șase hărți.

O icoană.

În aceste condiții, la 1 octombrie 1861 erau înscriși 18 elevi în clasele I–IV.

Pentru cititorul de astăzi, inventarul poate părea aproape simbolic.

Pentru o comunitate rurală din secolul al XIX-lea, el reprezenta însă baza materială a unei instituții de învățământ.

O încăpere, un învățător, câteva bănci și primele generații de copii care beneficiau de educație organizată.

Dar documentarea Primăriei consemnează un amănunt și mai interesant.

Pulcheria nu s-ar fi limitat la oferirea imobilului și la finanțarea școlii.

Se preocupa și de desfășurarea procesului de învățământ, participând inclusiv la examenele elevilor.

Această informație, dacă este confruntată și cu documentele școlare de epocă, poate oferi o perspectivă importantă asupra implicării personale a prințesei.

Nu avem numai imaginea unei proprietare care a cedat o clădire.

Avem relatarea unei persoane interesate de ceea ce se întâmpla efectiv în acea clădire.

Într-un timp în care accesul la școală nu era generalizat în mediul rural, asemenea inițiative puteau avea consecințe importante pentru copiii comunității.

1864: CÂND ȘCOALA PRINȚESEI A INTRAT ÎN NOUA ORDINE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Anul 1864 reprezintă un reper important atât pentru istoria modernizării instituționale a României, cât și pentru istoria școlii din Hemeiuș.

Legea instrucțiunii publice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a introdus cadrul învățământului primar obligatoriu și gratuit.

Pentru școala locală, schimbarea legislativă a avut consecințe concrete.

Potrivit Primăriei Hemeiuș, instituția a devenit școală primară de stat, iar Pulcheria a acceptat ca imobilul în care funcționa să rămână la dispoziția autorităților pentru continuarea activității educaționale.

Această decizie este semnificativă.

Ea arată continuitatea destinației școlare dincolo de formula inițială a finanțării private.

Nu se poate deduce automat, numai din această informație, natura juridică exactă a transmiterii dreptului de folosință sau a proprietății asupra clădirii.

Pentru aceasta ar fi necesar actul juridic original.

Dar sursele locale confirmă că imobilul a continuat să fie utilizat pentru învățământ până în anul 1940.

În același an, cutremurul din noiembrie a afectat clădirea, conform istoricului școlii.

Este o continuitate remarcabilă.

O inițiativă asociată unei prințese decedate în 1865 a continuat să aibă utilitate educațională până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Dacă moștenirea unui om poate fi evaluată prin ceea ce a rămas folositor după moartea sa, aceasta este una dintre cele mai importante dovezi ale contribuției Pulcheriei la istoria Hemeiușului.

BISERICA NU A FOST CONSTRUITĂ DE PULCHERIA. CTITORIA APARȚINE UNEI ISTORII DE FAMILIE

Mormântul prințesei se află într-un lăcaș religios a cărui istorie este anterioară principalelor sale inițiative cunoscute.

Potrivit Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, biserica parohială „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a fost construită în perioada 1850–1851.

Cheltuielile au fost suportate de Lucia și Niculache Cantacuzino-Pașcanu, proprietarii moșiei Fântânele, prin stăruința arendașilor Iancu și Panainte Ianoli.

Pulcheria, născută în 1840, avea aproximativ 10–11 ani în timpul ridicării bisericii.

Prin urmare, nu există temei pentru atribuirea ctitoririi inițiale exclusiv prințesei.

Aceasta este o distincție istorică obligatorie.

Familia Cantacuzino-Pașcanu a contribuit la existența lăcașului de cult, iar Pulcheria a rămas ulterior legată de acesta prin danii atribuite ei și prin locul înmormântării.

Istoricul eparhial consemnează și intervențiile asupra bisericii din perioadele următoare.

În anul 1886 au fost realizate reparații la acoperiș, turn și exterior.

Au urmat lucrări în anii 1934 și 1937, iar în 1938 biserica a fost pictată de Iancu Constantinescu din Craiova.

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a provocat avarii importante.

Restaurarea care a permis reluarea utilizării lăcașului a fost finalizată în anul 1948, conform istoricului publicat de Arhiepiscopie.

La 20 septembrie 2020, biserica a fost resfințită de arhiepiscopul Ioachim, după lucrări de înnoire.

Astfel, biserica în care se află mormântul Pulcheriei nu este numai un loc al memoriei secolului al XIX-lea.

Este un edificiu care a traversat, el însuși, o istorie îndelungată de reparații, distrugeri și restaurări.

UN POTIR DIN ARGINT AURIT ȘI O LEGĂTURĂ MATERIALĂ CU FAMILIA PRINCIARĂ

O altă informație privind relația Pulcheriei cu biserica apare într-un interviu cu istoricul Eugen Șendrea, publicat de revista Luceafărul.

În material este menționat un Sfânt Potir din argint aurit, dăruit bisericii în anul 1864.

Potrivit relatării, obiectul purta numele Pulcheriei și al soțului său, principele Emil von Sayn-Wittgenstein-Berleburg.

Dacă inscripția și proveniența sunt confirmate prin examinarea obiectului și a documentelor de inventar, piesa reprezintă o dovadă materială importantă a legăturii dintre familia princiară și comunitatea ortodoxă din Hemeiuș.

O asemenea danie ar completa imaginea contribuțiilor Pulcheriei dincolo de domeniul educațional.

Ar indica și o implicare în susținerea patrimoniului liturgic al bisericii.

Totuși, documentarea disponibilă nu permite stabilirea amplasamentului actual al potirului.

Nu am identificat un inventar parohial recent care să confirme dacă obiectul se află în continuare în patrimoniul bisericii și în ce stare de conservare.

Prin urmare, informația rămâne atribuită explicit sursei istorice care o menționează.

O cercetare dedicată patrimoniului parohial ar putea verifica inscripția și ar putea clarifica proveniența piesei.

ULTIMELE ZILE ALE PRINȚESEI ȘI O MĂRTURIE DESPRE ÎNMORMÂNTAREA DIN HEMEIUȘ

Un alt izvor de interes pentru biografia Pulcheriei se regăsește în volumul VIII al colecției „Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Seria nouă”, publicat în anul 2013, sub coordonarea Danielei Bușă.

În materialul documentar indexat este menționată o relatare privitoare la ultimele momente ale prințesei și la pregătirile pentru înmormântare.

Potrivit fragmentului identificat, înmormântarea urma să aibă loc în biserica din Hemeiuș.

Mărturia adaugă un detaliu privitor la apropierea dintre locuința familiei și lăcașul de cult.

Acesta este un element istoric relevant, deoarece permite înțelegerea relației dintre spațiul rezidențial al moșiei și biserica satului.

De asemenea, relatarea despre organizarea înmormântării nu dovedește, prin ea însăși, că Pulcheria a stabilit personal locul înhumării.

Ceea ce poate fi afirmat în mod responsabil este că prințesa a fost înmormântată în biserica din Hemeiuș, fapt confirmat și de documentarea eparhială contemporană.

Această certitudine este suficientă pentru a conferi mormântului o semnificație istorică locală importantă.

CASTELUL ROȘU: MOȘTENIREA ARHITECTURALĂ ȘI O CRONOLOGIE CARE TREBUIE CITITĂ CU ATENȚIE

În memoria istorică a comunei, Pulcheria este asociată și cu ridicarea Castelului Roșu.

Primăria Hemeiuș atribuie construcția prințesei și indică anul 1864.

Alte relatări plasează lucrările în intervalul 1864–1866 și menționează contribuția soțului său.

Cronologia este importantă.

Pulcheria a murit în anul 1865.

Dacă lucrările au continuat până în 1866, nu poate fi susținut că toate etapele construcției s-au desfășurat sub conducerea personală a prințesei.

În lipsa contractelor de construire și a altor documente primare, contribuția exactă a fiecărui membru al familiei nu poate fi individualizată definitiv.

Dar legătura Castelului Roșu cu Pulcheria și cu familia sa este consemnată în istoricul oficial al comunei.

Clădirea a devenit unul dintre cele mai cunoscute repere arhitecturale ale domeniului Fântânele.

Aspectul său eclectic reunește elemente gotice, baroce și orientale, într-o compoziție caracteristică preocupărilor arhitecturale ale secolului al XIX-lea.

Turnul circular, crenelurile și decorațiunile au contribuit la imaginea distinctă a edificiului.

Dar trebuie făcută o separare între rolurile celor două construcții asociate prințesei.

Castelul reprezenta o reședință aristocratică și expresia statutului unei familii.

Școala reprezenta o instituție destinată educației copiilor din comunitate.

Din perspectiva moștenirii sociale, această diferență este fundamentală.

DE LA HEMEIUȘ LA ALBANIA: CUM A CONTINUAT ISTORIA EUROPEANĂ A FAMILIEI

După moartea Pulcheriei, moșia Fântânele a continuat să fie transmisă în cadrul familiei.

Potrivit istoricului Primăriei Hemeiuș, domeniul a trecut la soțul său, Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg, iar ulterior la fiica lor, Lucia.

Aceasta s-a căsătorit în anul 1880 cu principele Victor de Schönburg-Waldenburg.

În perioada ulterioară s-a dezvoltat și Parcul Dendrologic Hemeiuș.

Acesta nu poate fi prezentat drept o creație personală a Pulcheriei, deoarece amenajarea colecției dendrologice este plasată de administrația locală după moartea ei.

Mai târziu, Sofia de Schönburg-Waldenburg, descendentă a familiei, s-a căsătorit cu Wilhelm de Wied.

Acesta a devenit principe al Albaniei în anul 1914.

Prin această succesiune genealogică, istoria domeniului Fântânele se leagă de familii princiare europene și de un episod al istoriei politice albaneze.

Dar valoarea istorică a acestei conexiuni constă în genealogia și succesiunea patrimonială, nu în atribuirea unor evenimente nedovedite fostei moșii.

CE A LĂSAT EFECTIV PULCHERIA COMUNITĂȚII?

Există trei direcții prin care contribuția prințesei poate fi analizată documentar.

Prima, și cea mai importantă pentru viața comunității, este educația.

Pulcheria a sprijinit înființarea și funcționarea primei școli locale, asigurând clădirea și resursele materiale necesare.

A doua este relația cu biserica ortodoxă.

Mormântul său se află în lăcașul ridicat prin contribuția familiei Cantacuzino-Pașcanu, iar o sursă istorică menționează o danie liturgică atribuită prințesei și soțului său.

A treia este patrimoniul arhitectural.

Pulcheria este asociată cu începuturile Castelului Roșu, monument devenit un reper al istoriei locale.

Aceste contribuții au naturi diferite și nu trebuie confundate.

Donația unei clădiri pentru școală reprezintă un act cu utilitate educațională.

Dania liturgică reprezintă o contribuție la patrimoniul religios.

Construirea unei reședințe aristocratice aparține istoriei proprietății și arhitecturii.

Dar toate pot fi analizate ca părți ale istoriei unei persoane și ale unei familii care au influențat evoluția domeniului Fântânele.

Cea mai importantă particularitate a Pulcheriei este însă faptul că a sprijinit educația copiilor unei comunități rurale.

Această contribuție oferă o dimensiune socială distinctă biografiei sale.

DE CE MORMÂNTUL PRINȚESEI AR PUTEA DEVENI UN REPER AL TURISMULUI CULTURAL

În prezent, istoria Pulcheriei poate fi descoperită prin mai multe locuri din comuna Hemeiuș.

Biserica păstrează mormântul.

Istoria școlii documentează contribuția educațională.

Castelul Roșu amintește de fostul domeniu aristocratic.

Parcul dendrologic reflectă transformările ulterioare ale proprietății.

Aceste obiective ar putea fi reunite într-un traseu de interpretare culturală, fără să fie necesară inventarea unor legende.

Un asemenea traseu ar putea începe la biserica ortodoxă.

Acolo, un material informativ documentat ar putea prezenta biografia Pulcheriei, istoria lăcașului de cult și semnificația monumentului funerar.

Un al doilea punct ar putea explica istoria primei școli locale, folosind informațiile din documentele instituționale.

Traseul ar putea continua cu Castelul Roșu și cu Parcul Dendrologic, unde ar trebui prezentate distinct contribuțiile Pulcheriei și realizările ulterioare ale descendenților săi.

Materialele ar putea include panouri istorice și coduri QR care să conducă la documente verificabile, fotografii și explicații privind genealogia familiei.

Realizarea unui asemenea traseu turistic oficial ar presupune colaborarea instituțiilor, acordul administratorilor și respectarea regimului de acces la obiective.

În cazul bisericii, caracterul religios al spațiului și protejarea monumentului funerar trebuie să aibă prioritate.

Mormântul nu trebuie transformat într-un decor turistic.

El poate fi însă prezentat cu respect și rigoare ca parte a memoriei culturale a comunității.

MORMÂNTUL CARE ARE NEVOIE ȘI DE O CERCETARE PROPRIE

Deși existența mormântului Pulcheriei este confirmată de surse eparhiale, documentarea publică disponibilă nu răspunde tuturor întrebărilor privind monumentul funerar.

De asemenea, nu se poate confirma existența unui regim distinct de protecție patrimonială pentru mormânt, separat de cel aplicabil bisericii.

Aceste informații ar necesita cercetare directă și consultarea evidențelor parohiale, eparhiale și patrimoniale.

O documentare dedicată monumentului funerar ar putea clarifica aspecte importante ale biografiei prințesei.

O asemenea cercetare ar fi utilă și pentru stabilirea unei prezentări istorice unitare a Pulcheriei Cantacuzino.

În sursele publice apar forme diferite ale numelui său, inclusiv Pulcheria și Pulkeria.

Aceste variații trebuie raportate la documentele originale, fără a presupune că orice diferență de transcriere indică persoane diferite.

CE AR PUTEA ÎNVĂȚA ELEVII DIN HEMEIUȘ DESPRE PRINȚESA ÎNMORMÂNTATĂ ÎN BISERICA SATULUI

Povestea Pulcheriei nu este importantă numai pentru istorici sau pentru turiști.

Ea poate deveni o temă de educație locală.

Un elev care învață astăzi la Hemeiuș poate descoperi că începuturile învățământului din comunitatea sa sunt legate de o femeie care a trăit la mijlocul secolului al XIX-lea.

Poate afla cum arăta o sală de clasă cu cinci bănci și o tablă.

Poate descoperi cine era preotul-învățător Vasile Mascan și ce rol avea educația religioasă în învățământul rural din acea perioadă.

Poate compara situația celor 18 elevi înscriși în 1861 cu dezvoltarea ulterioară a școlii.

Poate înțelege și faptul că instituțiile de astăzi nu au apărut dintr-odată.

Ele au o istorie alcătuită din inițiative locale, reforme legislative, contribuții individuale și transformări administrative.

Din această perspectivă, vizitarea bisericii și cunoașterea istoriei primei școli ar putea deveni părți ale unei lecții despre comunitate.

Nu despre privilegiile aristocrației, ci despre consecințele pe care le poate avea o inițiativă educațională.

Ar fi o formă de recuperare a memoriei locale prin fapte concrete.

TREI DATE CARE NU TREBUIE CONFUNDATE

În biografia Pulcheriei și în istoria obiectivelor asociate acesteia există trei probleme de cronologie care trebuie prezentate transparent.

Prima privește școala.

Sursele instituționale indică 1858, 1859 și 1861 pentru diferite repere ale începuturilor învățământului organizat.

Fără documentele primare, nu putem stabili definitiv semnificația fiecărui an.

A doua privește Castelul Roșu.

Primăria indică anul 1864, în timp ce alte relatări menționează intervalul 1864–1866.

Cum Pulcheria a murit în 1865, nu poate fi atribuită automat prințesei întreaga perioadă de construire.

A treia privește biserica.

Istoricul eparhial atribuie ridicarea edificiului, în 1850–1851, Luciei și lui Niculache Cantacuzino-Pașcanu, nu Pulcheriei.

Prințesa rămâne legată de biserică prin mormânt și prin dania liturgică menționată într-o sursă istorică.

Aceste diferențe nu anulează contribuțiile familiei.

Ele arată necesitatea unei istorii locale construite prin confruntarea documentelor, nu prin repetarea necritică a tradiției.

POATE CĂ ADEVĂRATUL MONUMENT AL PRINȚESEI NU ESTE CEL FUNERAR

În istoria Hemeiușului, Pulcheria Cantacuzino ocupă un loc aparte.

A aparținut unei familii aristocratice.

A studiat la Viena.

A fost legată de o moșie importantă a Moldovei.

Numele său apare în istoria Castelului Roșu și în genealogia unor familii princiare europene.

Iar mormântul său se află într-o biserică ortodoxă din comunitatea în care a trăit.

Dar toate aceste lucruri nu explică singure de ce memoria ei merită păstrată.

Există o contribuție care depășește rangul social și prestigiul numelui.

Școala.

Într-o perioadă în care educația copiilor din mediul rural era încă în curs de organizare, Pulcheria a pus resurse materiale la dispoziția unei instituții de învățământ.

A oferit o clădire.

A sprijinit finanțarea activității.

Sursele locale consemnează implicarea ei în desfășurarea procesului educațional.

Iar clădirea asociată acestei inițiative a continuat să fie folosită pentru învățământ până în anul 1940.

Nu știm exact câte generații de elevi au trecut prin încăperile respective.

Pentru un asemenea calcul ar fi necesară cercetarea registrelor școlare păstrate.

Dar știm că utilizarea educațională a clădirii a continuat mult după moartea prințesei.

Și tocmai această continuitate schimbă perspectiva asupra vieții sale.

Un castel poate aminti de puterea și averea unei familii.

Un monument funerar poate păstra numele unei persoane.

O școală poate transmite mai departe posibilitățile create pentru alții.

La Hemeiuș, Pulcheria a rămas într-o biserică.

În istoria comunității, a rămas și într-o școală.

Iar între cele două forme de memorie există o diferență esențială.

Mormântul ne arată unde s-a încheiat viața prințesei.

Școala ne arată de ce povestea ei nu s-a încheiat odată cu moartea.

Poate că acesta este adevăratul motiv pentru care Pulcheria Cantacuzino merită redescoperită.

Nu pentru că a fost prințesă.

Ci pentru că, într-o viață de numai 25 de ani, a contribuit la ceva care a rămas folositor comunității mult timp după dispariția ei.

Redacția HEMEIUȘ 100% ONLINE

(Surse: 1. Primăria Hemeiuș – „Istoric”, https://primariahemeius.ro/comuna/istoric/; 2. Primăria Hemeiuș – „Educație”, https://primariahemeius.ro/comuna/educatie/; 3. Școala Gimnazială „Grigore Tăbăcaru” – „Despre noi. Cronologia și locașurile de educație în comuna Hemeiuș”, https://scoalagrigoretabacaruhemeius.ro/despre-noi/; 4. Școala Gimnazială „Grigore Tăbăcaru” – „Proiect de dezvoltare instituțională”, https://scoalagrigoretabacaruhemeius.ro/706-2/; 5. Arhiepiscopia Romanului și Bacăului – „Colectă de carte pentru copiii Centrului Sfântul Ierarh Dosoftei al Parohiei Hemeiuș”, decembrie 2022, https://eprb.ro/colecta-de-carte-pentru-copiii-centrului-sfantul-ierarh-dosoftei-al-parohiei-hemeius-protoieria; 6. Arhiepiscopia Romanului și Bacăului – „IPS Ioachim a resfințit biserica Parohiei Hemeiuș din Protopopiatul Bacău”, 20 septembrie 2020, https://eprb.ro/ips-ioachim-resfintit-biserica-parohiei-hemeius-din-protopopiatul-bacau; 7. Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” – „Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Seria nouă”, vol. VIII, 2013, https://www.iini.ro/ro/arhiva-calatori-straini-despre-tarile-romane-secolul-al-xix-lea-seria-noua; 8. Revista Luceafărul – „Castelul Cantacuzino-Pașcanu-Waldenburg din Lilieci”, interviu cu istoricul Eugen Șendrea, https://luceafarul.net/castelul-cantacuzino-pascanu-waldenburg-din-lilieci;)